Categorie: Zic și eu

Sparanghel

Iau de pe aragaz tigaia arsă, învechită, îmi spusese nevastă-mea să o arunc naibii de ceva vreme și am tot uitat, o bag în sacul de gunoi printre coji de portocale și de cartofi, îmi pun masca pe față și ies. În lift e mizerie. De vreun an de zile e mizerie multă. Au venit trei familii noi și nu știu cine sînt porcii care lasă ambalaje de bomboane pe jos. E liniște pe stradă. Ies la cumpărături doar cînd lumea stă la masă, nu suport furnicăraia din supermarket, coșurile, pungile, țăcănitul caselor de marcat, babele care dau iama în roșii și vinete fără să-și pună mănuși, discuțiile în mijlocul magazinului, mi-e groază și silă de aglomerație, un bărbos imens își șterge mucii și îi întinde pe pantalon, se uită în jur, are senzația că nu l-a văzut nimeni. Am luat cîteva fire de sparanghel. Vreau să le prăjesc și să arunc peste ele două ouă. Sînt pofticios. O blondă îmi zîmbește. Nu mie, tipului care stă în spatele meu la coadă. M-am bosumflat. Sonia, chinezoaica la care mă duc de ani de zile să beau cafea, va pleca din oraș. Își lasă afacerea pe mîna unui nepot. Pandemie, un an de rahat, acum și vestea asta idioată. Ai un bar la care mergi ca la tine acasă, e o prelungire a mofturilor tale, a hachițelor, practici înăuntru aceleași ticuri ca în propria casă, aceleași gesturi, grimase, acum dispare și atmosfera asta. Sînt dezamăgit. O sîmbătă idioată, rece, nici măcar nu plouă, nici măcar nu mi-a zîmbit blonda aia sclifosită. Sper să se-mpiedice și să-și rupă glezna.

Ura

Cred că s-ar putea scrie trilogii despre ura gratuită și s-ar putea analiza la infinit profilul individului care spumegă la vederea unui om de altă culoare, de altă etnie sau naționalitate. Acum vedem rezultatele. Culegem ce am semănat printr-o educație bolnavă și prin predarea unei istorii părtinitoare și subiective. Atacul la adresa Maiei Morgenstern este doar vîrful unui fenomen. Este vocea unui dezechilibrat mintal care a avut senzația că poate face orice sub protecția „anonimatului”. Am citit pe undeva că a fost identificat. Sper să fie așa și să-i cadă în cap toată greutatea legii. Știu, sînt naiv. Dar mai am acest drept. Fenomenul urii este mult mai adînc și mult mai prezent printre noi, în ultimii ani a căpătat o amploare de neimaginat din cauza discursurilor extremiste. O clasă politică decentă ar pune imediat pe picioare o lege care să țină în frîu discriminările și instigarea la ură. Pentru că unde nu există pedeapsă imediată se poate crede că totul este permis.

Am uitat

Am stat destul cu cîrpa peste gură. Știu gustul propriului ficat, îmi cunosc măruntaiele în detaliu. Mi-e scîrbă să mai mănînc usturoi și să ies la cumpărături cu mască. I-am uitat figura poștașului. Vînzătorul de pizza aproape că nu mai există, sună la interfon și îmi lasă cutia în lift. Îi văd pe geam pe cei care își plimbă cîinii în parc. Ei sînt adevărații eroi ai omenirii: vecinii mei, care strîng minuțios fecalele în pungă, fericindu-și patrupedele cu minute prețioase de libertate.

Mărțișor de toleranță

Au fost prinși niște studenți care voiau să copieze și i-au dat afară din facultatea de Drept. Nu Agricultură, nu Arte, nu Filosofie. Drept – adică viitori împărțitori de justiție. „Vai, săracii de ei, dar cu toții am copiat. Nu e o gaură-n cer. Puteam fi mai blînzi, mai meritau o șansă.”

Mai e încă pandemie pe la noi? Mai e, sigur că da! Cîntăciosul ăla mititel, Selly pe numele lui, face bairam fără să respecte nicio regulă. „Vai, dar lăsați-l, e și el tînăr. Ce rău a făcut? Noi nu ne distram cînd eram ca el?”

Vin „oamenii noi” în politică. Își aduc în echipe pesediști, ciripitori, își plasează neamurile și amantele în locuri calde. „Vai, dar noi nu sîntem ca ei. La noi e cu etică, cu morală, la noi e cu meritocrație.”

Amețeală

Ca tot omul gospodar, mă duc la mașină să-mi iau niște pungi din punga cu pungi și să cumpăr de-ale gurii de pe rafturi. Frig, mașina plină de praf și cu o pojghiță jegoasă pe ea de-am zis că iar e nevoie de perie, de șampoane și de frecat pînă-mi zboară mințile. Trec pe lîngă mine vreo cîțiva vecini cu cîinii de rigoare. Aceștia, cîinii, se cacă pe unde apucă, unul dintre ei, mai educat, alege totuși un boschet. Parcările pline, străzile pline de mașini parcate bot în bot. Mai sînt niște amețiți care s-au trezit la fel de devreme ca mine. Se construiește un bloc. Au început cu două luni în urmă. E aproape gata. Modernism, civilizație, aglomerație. Vor fi și mai multe mașini, și mai mulți amețiți care-și vor căuta parcare și boscheți pentru cîinii care se vor căca acolo unde le șoptește liberul lor arbitru.

Pui de rinoceri

Am văzut și eu fotografii din expoziția găzduită de Primăria Sectorului 1 București. Nu am altă posibilitate. Și continui să cred că arta este contemplație, căutare, descoperire, dorință de a te întîlni cu simboluri și idei. Arta nu poate fi cantonată, sectorizată în mod forțat și siluită de părerile unor indivizi care dețin și aplică doar șabloane sordide din care nu pot să evadeze.

Arta poate să placă sau nu. Admiri. Sau te retragi în refuz și mergi mai departe. Invectivele nu-și au locul, ele arată doar îngustime și sărăcie. De foarte multă vreme am ales să privesc arta și să-mi fie silă de lumea artei. Să admir doar cărțile, nu și lumea imposibilă și ipocrită a cărților. Să mă apropii de anumiți oameni și de produsele lor culturale, să fug mîncînd pămîntul de oamenii de cultură în general și de lumea asta ciudată, anostă, înecată iremediabil în mediocritate simandicoasă.