Categorie: Zic și eu

Bodeguita de San Segundo

Prin februarie 2002 băteam străzile unui orășel din Castilla y Leon. Avila se numește. E capitala provinciei cu același nume. Nu ocoliți orașul dacă aveți vreodată posibilitatea să veniți în Spania. Se află cam la 100 de km. de Madrid: gastronomie fantastică, o cetate medievală fără egal în Pen. Iberică, vinuri extraordinare.

Căutam de lucru legal, obținusem primul meu permis de muncă. Am intrat în „Bodeguita de San Segundo”. Nu văzusem niciodată sute de vinuri adunate în același loc, zeci de sticle de whisky, coniac, brandy, rom, vermut, șampanie, alte zeci de băuturi de care nu auzisem până atunci. M-au întrebat dacă lucrasem în branșă, răspunsul meu a fost negativ. Emilo Rufes, patronul bodegii, mi-a așezat 7 pahare pe bar și mi-a zis: „Încearcă să împarți vinul dintr-o sticlă în părți egale. Dacă îți iese din trei încercări ești angajat pe loc”.

Am muncit acolo doi ani și jumătate, într-un loc respectat și apreciat nu doar în Spania. Un meniu de vinuri impresionant. Cunosc la perfecție gastronomia zonei și pot să deosebesc și-n somn foarte multe soiuri de vinuri spaniole. Paharul din fotografie are o vechime de aproape 17 ani. E o amuletă, o amintire la care țin foarte mult. Revăd străzi, oameni, resimt senzații, îl aud pe Emilio „cîntînd” comenzile și discutînd cu clienții care veneau din toată lumea. E noapte, tîrziu. Trebuia să-mi amintesc de ceva…

Întorsură

Să presupunem că nu avem timp să credem în finaluri fericite, în acele tempo-uri pe care le măsurăm și le scurtăm după propriile gusturi, nu avem vreme de pierdut și ni se pare că totul trebuie să se petreacă acum, fără greș, dintr-odată. Iar dacă se petrece, dacă faptele ne contrazic și năvălesc peste noi fără să ne anunțe, atunci ce mai rămîne din presupunerile și din temerile noastre? Nu-i așa că e o sîmbătă întoarsă pe dos?

Eseu

„Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri.” (Virginia Woolf în jurnal)

E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Viaţa oamenilor întâlniţi zilnic e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: „avea un pulover rulat pe gât, o voce neobişnuită”… Nu poţi să spui: „Era o fiinţă anostă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai cu niciun chip îmagina contemplând-o”. Descrii resemnat puloverul. Te interesează naraţiunea, lumea.

Despre eseu, cât se poate de onest. E prin natură suspect. Nu doar că ar fi inconsistent în sine, lungă însăilare fără inovaţie etc., reuşită sau mai aproximativă. Există o superioritate de esenţă a literaturii asupra eseului. Un eseu bun poate fi scris oricând şi de mediocri. Pentru un roman bun chiar îţi trebuie talent, viziune şi un ton. Inşi mediu cultivaţi, cărora nu le-au trebuit mai mult de 2-3 ani de bibliotecă pentru a avea o viziune generală asupra culturii şi a începe să scrie, cu vervă chiar, eseu, practică un fel de cameleonism cultural şi o maimuţărire a modelelor. Romanul nu-l poţi păcăli cu criteriul cantitativ.

Eseistul adună, stivuieşte, se alcătuieşte din acumulări; scriitorul se naşte cu vocaţia aceea, scrie ca niciun altul fără să fi învăţat. Eseul e un artizanat, un fel de caligrafie – ani de zile ca să desăvârşeşti înflorituri. Dar fraza ta nu spune nimic, lumea e goală, sentimentele, fiinţa ta – nicăieri. Asimilarea, truda, „hărniciile goale” de care vorbea N. cândva – sunt inutile, romanul ştii să-l scrii sau nu. Construieşti o întreagă lume, rotundă, perfectă – sau nu. „Buna şi cinstita proză” rămâne testul limpede.

Eseul e o capcană stranie, fiindcă ai viziunea generală, înţelegi lucruri… Îţi dă cea mai falsă perspectivă. Poţi păcăli pe toată lumea, scoţi două duzini de cărţi aplaudate, poţi fi celebrat – şi totuşi să fii în continuare nimeni, absolut şi definitiv nimeni, să nu fi propus nimic, s-o ştii dureros şi să suferi, fiindcă nu eşti lipsit total de intuiţia faptului… Un roman tot îl mai „ecranizează” sau dramatizează cineva şi peste o mie de ani, dacă povestea – mai precis: lumea constituită de ea – ţine, e consistentă, se poate pune în diverse forme sau poate fi reprodusă liber. Dar ce faci cu o înşiruire de fraze goale din eseu, după nişte ani, scrise de un om de litere?…

Îmi amintesc de cruzimea lui Duras despre Sartre (şi omul ăla chiar depăşise eseul, a avut idei reale, coerenţă, o rotunjime, o concatenaţie hegeliană, o viziune etc. – dar într-adevăr, nu a suferit pentru scriitura aia), către Pivot, în 1986:

– Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.

– De pildă?

– Sartre.

– Sartre? Cum aşa?

– Nu a scris.

– Cum adică nu a scris?

– Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.

– ?…

– A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu mi-ar trece prin gând asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar.”

sursa: soirsblog

Anunț de bizniz

Ca orice român amărăștean și vai de capul lui care mai schimbă o sută de euro când rămâne fără bani, m-am hotărât să vând un apartament de două camere în Galați. Zonă liniștită – „La Păpădie”, lângă Palatul de Justiție, bloc în care stau doar foști securiști care nu deranjează atunci când supraveghează prin vizor, vedere la bulevard etc. Și am purces, măi dragă: am trimis mesaje pe la prieteni, am mai tras de mânecă niște cunoștințe, m-am uitat pe paginile unor agenții și le-am trimis și lor mesaje, dar am făcut greșeala enormă de a intra pe grupurile de vânzări de pe Facebook. Acolo, giboni câtă frunză și iarbă: „Băăăă, nul vinde. Păstreazăl pentru copii.” Altul: „Dacă nu ai copii pune mâna și fă.” Sau „Prețul e prea mare, ai să aștepți o mie de ani ca să-l dai.” Sau „Da poze n-ai mă?” Și multe alte sfaturi și ziceri înțelepte coborâte din folclorul neasemuit al poporetului. N-am înțeles niciodată impulsul ăsta de a-ți băga nasul în oala altuia, de a da sfaturi atunci când nu ți se cer, de a pierde timp comentând ca un flaușat simplul anunț imobiliar al unui individ pe care nu l-ai văzut niciodată, nu știi nimic despre el, nu a venit la tine-n casă să-ți ceară sare sau ulei. Nu prea reușesc să-mi dau seama de unde-și ia timp liber mârlănașul de ocazie pentru a sta cu ochii înfipți în vorbele altora.

Balș

„Morții de la Balș” – o nouă ocazie de inflamare a rețelelor, a societății, un nou tsunami de reproșuri, altă furtună de trei zile (e weekend, se vor umple pârtiile iar) într-un pahar cu apă la sfârșitul căreia vom afla că morții sunt de vină pentru că și-au adus aeroterma în salon. Există o singură modalitate de a încerca măcar stârpirea anomaliilor din sistem: curățenia generală și datul afară în șuturi a găștilor care au pus mâna pe instituții. Va face cineva acest lucru? Coaliția care se află la butoane acum va fi capabilă să schimbe ceva?

Dragilor oameni „noi și tineri” din politică, dragilor „noi nu suntem ca ei”, puteți începe cu remodelarea IMEDIATĂ a Codului Administrativ, adică legea care permite aruncarea spontană „pe geam” a funcționarului care nu-și vede de treabă. Se poate continua cu dezmembrarea „famigliilor”, cu îndepărtarea foștilor securiști și ciripitori din administrație, se poate și dacă nu veți mai pune în funcții tot felul de tăntălăi care-și dau din prima secundă cu stângul în dreptul.

Filomena

Ninge în centrul și în nordul Spaniei. A venit Filomena, furtuna nervoasă cu ninsoare și temperaturi nemaivăzute în Peninsulă: -35 de grade înregistrate în provincia Leon. În Tarragona, la mine-n „parohie”, plouă fără oprire de 12 ore. Frig puternic, senzație termică extrem de ciudată pentru zona asta a Cataluniei.

Am ieșit devreme cu mașina. Întuneric, apă cu găleata, puțină vizibilitate. Într-un sens giratoriu, un tip ud până la piele, cu un rucsac lângă el, făcea semne că vrea să meargă spre Valencia. L-am luat și l-am dus 20 de kilometri până în cea mai mare parcare de camioane. De acolo, cu puțin noroc, găsește pe cineva cu care să călătorească mai departe. Un amestec ciudat de om plecat de acasă, de om care vrea să lase totul în urmă. Vorbea stricat spaniola, cred că era neamț. Tânăr, 35-40 de ani, o privire pierdută, și-a scos o mască nouă din rucsac și și-a pus-o pe față atunci când s-a urcat lângă mine. A coborât în benzinărie. I-am urat noroc, atât. Nu cer detalii, nu mă interesează viața altora, nici măcar numele nu am vrut să i-l știu.

M-am întors, am parcat și am intrat să beau o cafea. Cineva se juca la păcănele. Mi-a intrat cafeaua cu noduri. N-am pomenit zgomot mai dezgustător decât cel al aparatelor care scot bani fraierilor din buzunar. La o altă masă, cu spatele către mine, o femeie cu un palton galben. Televizorul arăta imagini cu munții de zăpadă de pe marginea șoselelor. Beau, citesc niște rânduri dintr-o revistă, îmi șterg ochelarii aburiți. Deodată, femeia cu palton galben se ridică de la masă, o lovește cu picioarele și răcnește: „Sunt proastăăă! Nu mi-am dat seama că e sâmbătă și am ieșit din casăăă! Puteam să stau în pat la căldurăăă!” Chinezoaica îmi face un semn discret: „E puțin dilie.” Termin cafeaua. Pun revista la locul ei, îmi dau cu alcool pe mâini și ies. Plouă. Sper că neamțul a ajuns la destinație. Pare, totuși, o zi liniștită.