Categorie: Zic și eu

Directorul unui liceu refuză să-i dea unei eleve diploma de Bac și foaia matricolă pentru a se putea înscrie la facultate. Motivul: eleva a pierdut/i s-a furat un manual. De ce se întâmplă asta? Pentru că mușchiul directorului poate și legea îi permite.

În fiecare dimineață secretara îi așază pe birou ministrului Educației ceșcuța cu cafea și o întreabă sfios pe Cati: „Cornulețul e proaspăt? Mai doriți zahăr?”

Cati își aranjează o buclă și are o reflecție rapidă: „Da, eu păstoresc sistemul ăsta de rahat.”

Zbor lin

Ieri a fost o zi interesantă. Am ajuns în faimosul aeroport internațional Otopeni. Știu, Henri Coandă. Pentru mine e tot Otopeni, că e pe vechi.

Pe vechi a rămas și nesimțirea celor care administrează terminalul „Plecări”. Iulie, bre. Zăpușeală. Efect de seră. Se transpira în draci fără aer condiționat. Noroc că am făcut check-in-ul repede și am trecut la coada imensă de la scaner. Puhoi. Doar două filtre în funcțiune. Era bine dacă ne dezbrăcau pe toți în chiloți, socializam și noi ca oamenii. O piscină să fi avut acolo, n-ar fi fost deloc rău.

După ce m-au căutat de șuruburi și cuțite, mi-am pus cureaua la loc și am trecut la următoarea coadă. Cea formată la ghișeele unde polițiștii plictisiți ne confruntau moacele cu pozele din pașapoarte cu mina aia de „bine că plecați, mă, acolo de unde ați venit”.

Și-am ajuns, nene, în zona aia mișto. Cu parfumuri, cumpărături, țuici, magneți cu Dracula, ii și cârciumi de lux. Am plătit 31 de lei pe două cafele la pahar de plastic cu amestecător din lemn și am mai zăcut o perioadă, transpirând eroic ca un porc, până m-am îmbarcat pentru Căpșunistan.

Avionul, ștuț. Frumos, mă, n-am ce să zic. Totul perfect până când niște părinți superbi și-au lăsat odraslele să urle și să alerge printre pasageri. Un cățel se uita și el, mirat, din poala unei cucoane cu țâțe mari și tatuaj pe gât. Mi-am luat un pateu din păstrăv picant cu biscuiți. Și-o bere caldă. Că nu funcționa bine frigiderul companiei. Au uitat să-mi dea restul de 8 euro. Le-am adus aminte și mi-au zâmbit stânjeniți. Mi-am cerut scuze c-am îndrăznit. Priveam pelerinajul către wc. Funduri după funduri, colacul nu apuca să se răcorească. Știu, am un fix cu răcoarea. E cea mai fierbinte vară din ultimii ani, calmați-vă. Fiți înțelegători.

La urmă m-au servit cu o bomboană minusculă. Cu gust de ghimbir și sifon coclit. Am aterizat la Barcelona. Dar nu am nimic senzațional de povestit.

Papa Paco

Se făcea că visam, era căldură mare, alunecam pe niște pârtii lucioase și mirosea tare rău a lemne arse. Nu știu de unde, nu știu cum, o voce îmi spunea „Trezește-te și scrie și tu ceva despre Papă, că e nevoie, că moare lumea pe net dacă nu zici și tu vreo două.” Trecând peste gluma duminicală, cu iertare pentru eventualele sensibilități atinse, nu pot să spun decât că imaginea lăsată de capul Bisericii Catolice îmi place foarte mult.

Eu sunt un păcătos, un certat permanent cu Dumnezeu, îmi displace profund rolul pe care instituțiile religioase și-l arogă în acest secol XXI, mă contrariază faptul că mulți reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ nu au ieșit încă din Evul Mediu cu discursurile și comportamentul, mă irită că încă se mai propovăduiesc basme cu bătrânul din nori care a creat lumea și ne păzește, ne pândește și ne pedepsește dacă suntem răi și dacă ne abatem de la drumul drept. Dar, am mai zis, eu sunt mai recalcitrant din fire. Și sigur voi fi pedepsit pentru asta în fața judecății divine.

Papa Francisc împrăștie empatie, lumină, sinceritate și apropiere sufletească. Cei care îl cunosc mai bine spun că așa este el, omul Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată un ipocrit, nu a dat cu dreapta și a luat cu stânga, a fost mereu acel dumicat sfânt din pâinea lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care să cântărească doza de marketing – dacă ea există – din figura publică a suveranului pontif, dar un lucru este cert: percepția generală asupra actualului Papă este extraordinară. Mă bucur că românii au putut să vadă că oamenii lui Dumnezeu pe pământ pot fi și altfel, mult diferiți față de cei pe care Biserica Ortodoxă Română ni-i trimite zilnic pentru a sluji și împărți învățăturile sfinte norodului.

De la o vreme-ncolo ajungi să scrii doar din amintiri, uiți unde ți-ai pus pastilele și nu mai are nicio importanță dacă mai schimbi apa din paharul în care îți ții proteza. Așa și eu. Anul trecut, cam pe vremea asta, mă plimbam cu ochii ieșiți din orbite printre standurie de la Bookfest. Urma să-mi lansez „Negustorul de pipe”, dar nu despre asta e vorba.

Îmi umpleam sacoșa cu cărți gândindu-mă la nevastă-mea care urma să mă certe a mia oară că dau banii pe prostii în loc să cumpăr mâncare la motan și legume autohtone. Covoare roșii, persane, microfoane, muzică tare (m-am mirat că lipseau manelele), hăhăială multă și extrem de zgomotoasă. Și cărți, mii de cărți. Că de-aia venea lumea acolo. Să vadă cărți.

Mi-au atras atenția două tinere. Abia intraseră. Frumoase rău, că nu mă uit eu la orice lucrușor fără sclipici. Au luat o carte de pe un stand și și-au făcut, pe rând, poze cu ea. Am decis să le urmăresc și am văzut că au picat victime Cărtărescu, Liiceanu, Paraschivescu, Nora Iuga, Cristian Preda, și alți autori pe care nu i-am depistat pentru că am probleme și cu faza lungă, nu doar cu cea de-aproape. Își lipeau cu delicatețe cărțile de piept, oooffff, buzițe țuguiate, clipoceală sexy din ochi, și gata poza pentru facebook. Am mers în spatele lor până când au ieșit din pavilion. Vizita amazoanelor a durat cam douăzeci de minute, generos fiind ca întotdeauna. Au aprins o țigară, au mai butonat o vreme smarfoanele și s-au îndreptat către o tarabă de unde venea un înduioșător miros de păstrămioară.

Acum câteva minute văd că:

„România citeşte cel mai puţin din toate cele 28 de state ale Uniunii Europene. În anul 2011, 29,6% din populaţia României a citit cel puţin o carte în ultimele 12 luni, în comparaţie cu 81,9% în Luxemburg şi 75,3% în Germania” – Henrique Mota, fost preşedinte al Federaţiei Editorilor Europeni, la deschiderea Bookfest 2019.

Un imperialist obscen care nu e conectat la minunata noastră realitate.

Niciodată nu a fost un moment mai prielnic pentru a vorbi despre plictiseală, lehamite și dezgust. Așa se întâmplă mereu în preajma unor alegeri. Așa se întâmplă peste tot, în toate țările lumii în care se mai organizează (din fericire, mi-aș permite să spun) alegeri libere. Înainte de a se introduce votul în urne se vehiculează mii de fraze, mii de șabloane, mii de ticuri: „toți sunt la fel, votul meu nu contează, jocurile sunt deja făcute, important e cine numără, zâmbesc și promit până ajung în funcții, se luptă doar pentru a-și pune neamurile și amantele la adăpost, vor fura și mai mult ca până acum etc.”

Tot înainte de alegeri apar părerologii, guriștii, influensării, personajele cu mai multă sau mai puțină faimă pe net, încep să dea sfaturi din taste și să condamne vehement adversarii, să apeleze la conștiință și la spirit civic, să împroaște, să suduie, să arunce cu materie organică în ventilatorul celorlalți. Mă includ, categoria o alegeți voi. 

Dar cred că de data asta vorbim despre altceva. Așa percep eu alegerile care vor veni. Nu mai discutăm de mult despre ideologii, asta cred că este clar pentru toată lumea. Stânga și dreapta au dispărut, doar năucii mai discută despre aceste concepte. Politica sec. XXI este despre naționalism, granițe, izolare, încălcarea libertății de exprimare  versus libertate, democrație, drepturi, respect pentru cel de lângă tine și liberă circulație a oamenilor și mărfurilor pe glob. Cred că vorbim acum despre puterea românilor de a ști să aleagă de partea cui vor să se afle. În următorii ani vom ști cum va arăta Uniunea Europeană. Și vom simți acest proces de transformare pe pielea noastră. Doar de noi depinde dacă vom rămâne în interior sau dacă ne vom lua bagajele și vom reintra în sfera de influență a autocrației ruse. 

Este inutil să mai căutăm scuze. Nu prea mai există. Informația circulă peste tot. O simplă apăsare pe o tastă te duce imediat către o infinitate de știri, opinii, analize. Nu poți afirma că n-ai știut, nu poți spune în niciun moment că ești dus de nas. Și aici mă gândesc în primul la imensa parte a celor care încă mai au dubii dacă să voteze sau nu. Paradoxal, de ei depinde dacă direcția în care merge România va fi stabilită în continuare doar de partidele care își mobilizează membrii și simpatizanții cu mai mult sau mai puțin succes. 

Este curios, trist și descurajator în același timp. Într-un moment istoric pentru țara asta care se chinuie să iasă din bolșevism, soarta ei depinde de decizia celor care se pișă, în general, pe vot. 

În Alabama (un fel de Vaslui al Americii, zic unii) nu se mai poate avorta dacă copilul vine pe lume după un viol sau un incest. S-a dat legea. În Texas a fost împușcată o femeie pentru că ar fi fugit din fața polițistului. Nu avea arme asupra sa și striga că este însărcinată cu puține secunde înainte de a fi ucisă. Un copil de 11 ani s-a aruncat de la geam în Spania pentru că a suferit multiple abuzuri la școală din partea colegilor. Ni se întorc valorile din exil. Mazăre vine din Madagascar. Și taximetriștii câștigă războiul la București.

Tristețe în două puncte

1. Vorbeam cu un amic, ieșean plecat de mulți ani în Canada, despre atmosfera de la mitingul pesedist de acolo. Și se văita: „Mi-e silă, Paule. Urmăresc de la distanță numeroase voci din oraș – profesori, oameni de cultură, jurnaliști, pagini de ziare, radio-uri, tot felul de somități și personaje cu mii și zeci de mii de fani pe facebook – și e liniște totală. Sunt muți, amice. O muțenie din aia ticăloasă, perversă, complice, o muțenie mizerabilă care te duce cu gândul la încrengăturile existente din târg, la mișmașuri, la ipocrizia aia care colcăie în noi în timp ce de ochii lumii publicăm doar glumițe, floricele și rahaturi pentru un pumn de laicuri. Mi-e silă, Paule. Mai sunt câțiva nebuni care își riscă pieile în public, dar nu e suficient.”

I-am răspuns că și eu am privit mitingul de la Galați. Înainte, în timp ce, și după. Dar sunt în proces de vindecare. Nu mai ripostez, nu mă mai simt capabil să spun nimănui ce să facă sau cum ar trebui să scrie. Avem fiecare conștiințe. Suntem majori, vaccinați, cât de cât responsabili. Mulți tac și contribuie prin tăcere la lumea asta pe care o vor lăsa copiilor lor.

2. E un adevărat război între cei care dezaprobă aruncatul bancnotelor către pesediștii aduși cu autocarele și cei care nu simt deloc compasiune pentru aceștia. Un război care ar trebui să nu existe. Avem nevoie de pansamente, de tratament, avem nevoie de aer curat. Și de prezență de spirit. În special pe 26 mai, la urne.

„A murit pentru că:
– Dumnezeu nu iubește p@p@narii,
– era gay și selecția naturală funcționează,
– era un drogat ordinar,
– și-o trăsese la gă@ază și era obosit.”

Am răsfoit și eu câteva pagini și comentarii după moartea creatorului de modă Răzvan Ciobanu. Multe păreri abominabile născute din prostie și ignoranță, venite probabil și din partea unora care nu cu mult timp în urmă ciocniseră creștinește ouă roșii și luaseră lumină din altar. O lume bolnavă, plină de pacienți fără tratament valabil.

Statistic vorbind, mulți dintre aceștia se află foarte aproape: printre vecini, printre colegii de muncă, prieteni, cunoscuți, persoane publice, sunt în listele de facebook… Va fi greu să ne facem bine.

Ceva nou? Cred că nu.
Majoritatea parlamentară a votat pentru modificările CP. Vor fi închise o mulțime de dosare, mii de infractori vor scăpa cu fața curată. În țară e liniște. Nici nu are cum să fie altfel. Lumea e saturată, e plină de lehamite și se poate înțelege pe undeva această stare. Din acest punct de vedere au învins de mult. Am intrat în case și ne zborșim doar pe net. Piața, ca loc al protestului, nu mai există. Ei vor fi merge în continuare pe aceeași linie. Își vor apăra interesele, afacerile, grupările mafiote din care fac parte, vor continua să fie înșurubați la contractele cu statul și vor prospera. Fără să li se clintească nici măcar un firișor de păr din cap.

Întrebările mele sunt simple. Știm cum s-a ajuns aici. Știm unde suntem și în ce direcție vor să ne ducă. Dar știm ce vom face în următoarele luni? Știm cum și dacă vom vota? Opoziția va ști să modeleze discursul în așa fel încât masa absenților să iasă la urne? Răspunsurile sunt deja un pic mai complicate.
Ceva nou? Cred că nu.

Miracole la Notre Dame

„Dumnezeu a făcut o minune. Crucea de aur și o serie de tablouri și alte valori de patrimoniu au fost salvate de focul ucigător.”
„Miracol!”
„Divinitatea a avut grijă de creștini!”

Sunt doar câteva fraze care încă se mai rostogolesc prin locurile frecventate de conspiraționiști, mistici și fani ai bubulimii universale. Prin fițuici care urmăresc doar clickbaitul rapid au mai apărut canistre cu benzină și teroriști care abia așteptau Săptămâna Mare ca să distrugă catedrala din Paris.

S-ar cuveni câteva precizări. Am prostul obicei de a aștepta concluziile unor oameni mult mai pregătiți și inteligenți decât mine. Urmăresc cu mare atenție câțiva specialiști în lumea arabă, recunoscuți pe plan mondial. Din partea serviciilor de informații franceze nu au apărut niciun fel de semnale care să indice implicarea terorismului islamic. De asemenea, nicio grupare nu a revendicat dezastrul de la Notre Dame. Ar fi fost o victorie extrem de mare pentru orice fanatic.

57319738_2508296729204435_2642957122580512768_n

Miracole, dacă tot suntem porniți pe varianta asta, sunt doar două:

Primul poate fi găsit în manualul de Chimie din școala generală. Aurul se topește la 1064 de grade Celsius. Dacă s-ar fi atins această temperatură în interiorul catedralei nu s-ar mai fi salvat nimic. Nici crucea, nici tablourile trimise la Louvre, nici celelalte valori descrise în presa franceză.

Al doilea miracol constă în faptul că Darius Vâlcov era ocupat cu bugetul României și nu a avut timp să treacă pe acolo.