Zbor lin

Ieri a fost o zi interesantă. Am ajuns în faimosul aeroport internațional Otopeni. Știu, Henri Coandă. Pentru mine e tot Otopeni, că e pe vechi.

Pe vechi a rămas și nesimțirea celor care administrează terminalul „Plecări”. Iulie, bre. Zăpușeală. Efect de seră. Se transpira în draci fără aer condiționat. Noroc că am făcut check-in-ul repede și am trecut la coada imensă de la scaner. Puhoi. Doar două filtre în funcțiune. Era bine dacă ne dezbrăcau pe toți în chiloți, socializam și noi ca oamenii. O piscină să fi avut acolo, n-ar fi fost deloc rău.

După ce m-au căutat de șuruburi și cuțite, mi-am pus cureaua la loc și am trecut la următoarea coadă. Cea formată la ghișeele unde polițiștii plictisiți ne confruntau moacele cu pozele din pașapoarte cu mina aia de „bine că plecați, mă, acolo de unde ați venit”.

Și-am ajuns, nene, în zona aia mișto. Cu parfumuri, cumpărături, țuici, magneți cu Dracula, ii și cârciumi de lux. Am plătit 31 de lei pe două cafele la pahar de plastic cu amestecător din lemn și am mai zăcut o perioadă, transpirând eroic ca un porc, până m-am îmbarcat pentru Căpșunistan.

Avionul, ștuț. Frumos, mă, n-am ce să zic. Totul perfect până când niște părinți superbi și-au lăsat odraslele să urle și să alerge printre pasageri. Un cățel se uita și el, mirat, din poala unei cucoane cu țâțe mari și tatuaj pe gât. Mi-am luat un pateu din păstrăv picant cu biscuiți. Și-o bere caldă. Că nu funcționa bine frigiderul companiei. Au uitat să-mi dea restul de 8 euro. Le-am adus aminte și mi-au zâmbit stânjeniți. Mi-am cerut scuze c-am îndrăznit. Priveam pelerinajul către wc. Funduri după funduri, colacul nu apuca să se răcorească. Știu, am un fix cu răcoarea. E cea mai fierbinte vară din ultimii ani, calmați-vă. Fiți înțelegători.

La urmă m-au servit cu o bomboană minusculă. Cu gust de ghimbir și sifon coclit. Am aterizat la Barcelona. Dar nu am nimic senzațional de povestit.

Papa Paco

Se făcea că visam, era căldură mare, alunecam pe niște pârtii lucioase și mirosea tare rău a lemne arse. Nu știu de unde, nu știu cum, o voce îmi spunea „Trezește-te și scrie și tu ceva despre Papă, că e nevoie, că moare lumea pe net dacă nu zici și tu vreo două.” Trecând peste gluma duminicală, cu iertare pentru eventualele sensibilități atinse, nu pot să spun decât că imaginea lăsată de capul Bisericii Catolice îmi place foarte mult.

Eu sunt un păcătos, un certat permanent cu Dumnezeu, îmi displace profund rolul pe care instituțiile religioase și-l arogă în acest secol XXI, mă contrariază faptul că mulți reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ nu au ieșit încă din Evul Mediu cu discursurile și comportamentul, mă irită că încă se mai propovăduiesc basme cu bătrânul din nori care a creat lumea și ne păzește, ne pândește și ne pedepsește dacă suntem răi și dacă ne abatem de la drumul drept. Dar, am mai zis, eu sunt mai recalcitrant din fire. Și sigur voi fi pedepsit pentru asta în fața judecății divine.

Papa Francisc împrăștie empatie, lumină, sinceritate și apropiere sufletească. Cei care îl cunosc mai bine spun că așa este el, omul Jorge Mario Bergoglio nu a fost niciodată un ipocrit, nu a dat cu dreapta și a luat cu stânga, a fost mereu acel dumicat sfânt din pâinea lui Dumnezeu. Nu sunt eu cel care să cântărească doza de marketing – dacă ea există – din figura publică a suveranului pontif, dar un lucru este cert: percepția generală asupra actualului Papă este extraordinară. Mă bucur că românii au putut să vadă că oamenii lui Dumnezeu pe pământ pot fi și altfel, mult diferiți față de cei pe care Biserica Ortodoxă Română ni-i trimite zilnic pentru a sluji și împărți învățăturile sfinte norodului.

De la o vreme-ncolo ajungi să scrii doar din amintiri, uiți unde ți-ai pus pastilele și nu mai are nicio importanță dacă mai schimbi apa din paharul în care îți ții proteza. Așa și eu. Anul trecut, cam pe vremea asta, mă plimbam cu ochii ieșiți din orbite printre standurie de la Bookfest. Urma să-mi lansez „Negustorul de pipe”, dar nu despre asta e vorba.

Îmi umpleam sacoșa cu cărți gândindu-mă la nevastă-mea care urma să mă certe a mia oară că dau banii pe prostii în loc să cumpăr mâncare la motan și legume autohtone. Covoare roșii, persane, microfoane, muzică tare (m-am mirat că lipseau manelele), hăhăială multă și extrem de zgomotoasă. Și cărți, mii de cărți. Că de-aia venea lumea acolo. Să vadă cărți.

Mi-au atras atenția două tinere. Abia intraseră. Frumoase rău, că nu mă uit eu la orice lucrușor fără sclipici. Au luat o carte de pe un stand și și-au făcut, pe rând, poze cu ea. Am decis să le urmăresc și am văzut că au picat victime Cărtărescu, Liiceanu, Paraschivescu, Nora Iuga, Cristian Preda, și alți autori pe care nu i-am depistat pentru că am probleme și cu faza lungă, nu doar cu cea de-aproape. Își lipeau cu delicatețe cărțile de piept, oooffff, buzițe țuguiate, clipoceală sexy din ochi, și gata poza pentru facebook. Am mers în spatele lor până când au ieșit din pavilion. Vizita amazoanelor a durat cam douăzeci de minute, generos fiind ca întotdeauna. Au aprins o țigară, au mai butonat o vreme smarfoanele și s-au îndreptat către o tarabă de unde venea un înduioșător miros de păstrămioară.

Acum câteva minute văd că:

„România citeşte cel mai puţin din toate cele 28 de state ale Uniunii Europene. În anul 2011, 29,6% din populaţia României a citit cel puţin o carte în ultimele 12 luni, în comparaţie cu 81,9% în Luxemburg şi 75,3% în Germania” – Henrique Mota, fost preşedinte al Federaţiei Editorilor Europeni, la deschiderea Bookfest 2019.

Un imperialist obscen care nu e conectat la minunata noastră realitate.