Categorie: Zic și eu

Amețeală

Ca tot omul gospodar, mă duc la mașină să-mi iau niște pungi din punga cu pungi și să cumpăr de-ale gurii de pe rafturi. Frig, mașina plină de praf și cu o pojghiță jegoasă pe ea de-am zis că iar e nevoie de perie, de șampoane și de frecat pînă-mi zboară mințile. Trec pe lîngă mine vreo cîțiva vecini cu cîinii de rigoare. Aceștia, cîinii, se cacă pe unde apucă, unul dintre ei, mai educat, alege totuși un boschet. Parcările pline, străzile pline de mașini parcate bot în bot. Mai sînt niște amețiți care s-au trezit la fel de devreme ca mine. Se construiește un bloc. Au început cu două luni în urmă. E aproape gata. Modernism, civilizație, aglomerație. Vor fi și mai multe mașini, și mai mulți amețiți care-și vor căuta parcare și boscheți pentru cîinii care se vor căca acolo unde le șoptește liberul lor arbitru.

Pui de rinoceri

Am văzut și eu fotografii din expoziția găzduită de Primăria Sectorului 1 București. Nu am altă posibilitate. Și continui să cred că arta este contemplație, căutare, descoperire, dorință de a te întîlni cu simboluri și idei. Arta nu poate fi cantonată, sectorizată în mod forțat și siluită de părerile unor indivizi care dețin și aplică doar șabloane sordide din care nu pot să evadeze.

Arta poate să placă sau nu. Admiri. Sau te retragi în refuz și mergi mai departe. Invectivele nu-și au locul, ele arată doar îngustime și sărăcie. De foarte multă vreme am ales să privesc arta și să-mi fie silă de lumea artei. Să admir doar cărțile, nu și lumea imposibilă și ipocrită a cărților. Să mă apropii de anumiți oameni și de produsele lor culturale, să fug mîncînd pămîntul de oamenii de cultură în general și de lumea asta ciudată, anostă, înecată iremediabil în mediocritate simandicoasă.

O roată

Se-ntoarce frigul în Spania, sînt cîteva zile de cînd nici nu-ți vine să ieși din casă, doar soarele apare puțintel, îți rîde în nas și pleacă în treaba lui, la mine miroase violent a pîine caldă, s-a apucat nevastă-mea să mă hrănească iar, bine că i-a venit mintea la cap, eu îmi amintesc de vremurile în care pesediștii erau înjurați că-s mafioți, că-și aduc amantele și copiii în funcții, erau dați cu capul de pereți pentru că-și reșapau cadrele și le roteau într-o tembelă nesimțire, dar vă ziceam că la mine-n casă e pace acum, doar eu sînt un pic altfel, mai ciudat, și-mi vin pe limbă cuvinte ca „ipocrizie” și „dublu standard”, cuvinte care nu mai au nicio însemnătate cînd roata norocului aruncă și la noi un pic de osînză.

Consilier onorific

Mi s-a propus postul de consilier onorific într-una din instituțiile subordonate actualului guvern. Onorific, adică gratuit.

Să văd cum scriu următoarele rînduri fără să rănesc sentimente…

Oferta este surprinzătoare și flatantă. Nu intru în detalii și nume, nu sînt relevante în discuția de față. Apreciez enorm persoana care m-a abordat și sînt absolut convins că respectul este reciproc. Dar nu despre persoane este vorba aici.

Ci despre mentalitatea cinică, abuzivă și obraznică a statului român. Aș fi la fel de abraziv în termeni dacă propunerea ar fi venit din partea unui guvern PSD, PMP, AUR etc. Sînt sigur că există pe undeva o lege care specifică faptul că onorificii nu pot fi remunerați. Jenant, obscen chiar.

Adică statul are nevoie de serviciile, experiența, numele, imaginea, timpul, energia și atenția acestor oameni, dar nu este dispus să ofere nimic la schimb. Presupun că onorificii, chiar dacă nu au normă întreagă, nu mănîncă, nu au familii, facturi de plătit, taxe, impozite. Nu, ei trăiesc cu gloria numelui apărut în vreo cărțulie: „X a fost consilier onorific în administrația Popescu”. Poate că i se agață și vreo tinichea în piept la final de mandat. Haha!

Lucrurile nu stau chiar așa. Personal, consider o insultă faptul că statul român nu are resurse pentru un demers de acest gen. Nimic nu este gratuit în viață, mai ales în relația cu statul. E o realitate pe care nu am construit-o eu. Dacă doresc să fac voluntariat, mă ofer singur. Dacă vreau să dăruiesc timpul meu cuiva, știu foarte bine ce am de făcut și unde să mă adresez.

Dar un guvern care propune creșterea bugetului SPP (ca să dau doar un exemplu) cu 49% față de anul trecut, dar vrea să i se muncească gratuit, mi se pare extrem de obraznic. Nu vreau să fac o listă cu sutele de direcții în care se scurg degeaba miliarde de lei anual, nu-mi intră în atribuții. Subliniez doar mitocănia instituțională în acest sens. Și sînt sigur că vine din timpuri străvechi.

Un dram de jenă

Nu mai știu de cîte ori am fost contactat de partide pentru a mă implica direct în viața politică, pentru a pune pe picioare filiale în Catalunia. Pentru că „sînt un om de bază”, „un reper în diaspora din Spania”, hahahahaaaa, de-a lungul anilor au venit propuneri de la PSD, PMP, PNL, USR, PLUS, păstrez e-mailuri și mesaje, nu se știe niciodată cînd și cum pot fi de folos, sînt un tip strîngător, cu siguranță există și deformație profesională în atitudinea asta. Am refuzat de fiecare dată. Nu pot să stau în poziție de drepți în fața vreunui agramat inept care să-mi spună de la „centru” ce să fac, nu s-a născut omul care să-mi țină mîna pe tastatură sau să-mi dirijeze discursul.

N-aș vrea să bravez, dar nu cred că pot face o listă completă cu propunerile de colaborare care mi s-au făcut de-a lungul anilor: reviste, site-uri, cotidiene, posturi de radio și televiziune. Imensa majoritate au oferit la schimb „nada”. Pe sistemul „noi sîntem noi, iar tu ai nevoie să fii cunoscut.” Greșit. Dacă aș fi avut nevoie de celebritate, nu aș fi plecat din țară. Aș fi rămas acasă, aș fi făcut compromisuri, aș fi găsit un mogulaș căruia să-i spăl șosetele și să-i scriu ode în două mii de semne. Colaborez cînd cred că am ceva de spus și strict în limita timpului disponibil. O fac gratuit doar dacă mă interesează foarte mult locul în care mi se deschid ușile și cred că există afinități reciproce. În rest, nu mai am nici vîrsta, nici dorința de a-mi scrie pe frunte „Crucea Roșie” sau „Teresa de Calcuta”.

Mi s-a cerut să particip cu texte pentru diferite cărți apărute sau în curs de apariție. Uneori am refuzat din lipsă de timp, alteori am făcut-o pentru că nu mă simțeam comod cu tema propusă. Cînd am acceptat, am scris cu drag și mi-am respectat întotdeauna termenele de predare, sînt un tip al naibii de corect (aproape obsedat de deadline) din acest punct de vedere. Nu am cerut niciodată bani, nu am întrebat de drepturi de autor, nu am pus condiții, nici măcar nu m-am cramponat de prezența vreunui alt autor în lista celor invitați să scrie. Aștept un singur lucru la schimb: să nu mă rog de nimeni pentru a primi un volum la care am contribuit. Mi-e foarte jenă să o fac. Atît pentru o zi de joi.

Bodeguita de San Segundo

Prin februarie 2002 băteam străzile unui orășel din Castilla y Leon. Avila se numește. E capitala provinciei cu același nume. Nu ocoliți orașul dacă aveți vreodată posibilitatea să veniți în Spania. Se află cam la 100 de km. de Madrid: gastronomie fantastică, o cetate medievală fără egal în Pen. Iberică, vinuri extraordinare.

Căutam de lucru legal, obținusem primul meu permis de muncă. Am intrat în „Bodeguita de San Segundo”. Nu văzusem niciodată sute de vinuri adunate în același loc, zeci de sticle de whisky, coniac, brandy, rom, vermut, șampanie, alte zeci de băuturi de care nu auzisem până atunci. M-au întrebat dacă lucrasem în branșă, răspunsul meu a fost negativ. Emilo Rufes, patronul bodegii, mi-a așezat 7 pahare pe bar și mi-a zis: „Încearcă să împarți vinul dintr-o sticlă în părți egale. Dacă îți iese din trei încercări ești angajat pe loc”.

Am muncit acolo doi ani și jumătate, într-un loc respectat și apreciat nu doar în Spania. Un meniu de vinuri impresionant. Cunosc la perfecție gastronomia zonei și pot să deosebesc și-n somn foarte multe soiuri de vinuri spaniole. Paharul din fotografie are o vechime de aproape 17 ani. E o amuletă, o amintire la care țin foarte mult. Revăd străzi, oameni, resimt senzații, îl aud pe Emilio „cîntînd” comenzile și discutînd cu clienții care veneau din toată lumea. E noapte, tîrziu. Trebuia să-mi amintesc de ceva…