Categorie: Zic și eu

Să întindem o mînă. Fără condiții

Peste 1,7 milioane de refugiați ucraineni în doar 12 zile de la declanșarea războiului. Autocare, mașini, zeci de kilometri parcurși pe jos cu rucsacul în spate, femei și copii, fotografii cu civili morți, fotografii cu gropi comune în care sînt coborîte sicrie simple din lemn, militarii ruși trag fără dicriminare în populație nerespectînd tratatele internaționale, armata lui Putin a intrat în estul și în sudul Ucrainei, Odesa se pregătește pentru un atac iminent, cozi interminabile în fața unor magazine care mai reușesc să aducă alimente, rafturi goale, sacoșe, priviri disperate. Bursele s-au dat peste cap, prețurile cresc în toată Europa, reapare fantoma stivelor de provizii care se fac „în caz că”…

Analiștii militari pe care îi urmăresc în presa occidentală (nu gușații semidocți care și-au luat doctorate false prin România) sînt de acord că Putin nu se va opri pînă cînd nu va distruge Ucraina. Individul este imprevizibil și a devenit incontrolabil. Poate doar intervenția Chinei va mai așeza oarecum apele la locul lor. Întîlnirea de joi din Turcia este așteptată cu interes pentru că se va desfășura la nivel de miniștri de Externe, Lavrov și Kuleba. Dar nu există optimism vizibil.

Propaganda rusească e din ce în ce mai perfidă și, din păcate, are ecou în rîndurile românilor. E trist. E un fapt pe care nu-l poți evita. Privesc, recepționez informație, filtrez.

Ajung la sfîrșitul fiecărei zile la aceeași concluzie pe care o am încă de la început și nu mi-o poate eroda nimeni. Cum se sufocă un agresor, în cazul de față Putin? Rusia trebuie izolată total. Niciun bănuț nu poate fi lăsat să intre și să iasă de acolo. Marfurile trebuie să fie blocate. Paralizat exportul și importul. Cetățenilor ruși trebuie să li se interzică temporar accesul în lumea civilizată. Închise ambasadele și consulatele. Personalul diplomatic să fie urcat în avioane și trimis la Moscova. Rusia să trăiască doar prin forțe proprii. Pînă va face implozie. Este singura șansă ca poporul rus, atît cît mai există el ca entitate rațională, să se ridice în picioare și să înceapă curățenia din interior.

Iar noi, cu calm, fără resentimente, să-i ajutăm pe cei care fug din calea nebuniei lui Putin. Să le dăm un adăpost, hrană și medicamente. Să donăm, să întindem o mînă. Fără condiții.

Așa a început

Acești demenți care sînt convinși că au venit pe lume cu o misiune istorică, acești demenți care conduc autoritar, care s-au trezit peste noapte în fruntea unor nații puternice, în fața unor butoane nucleare, acești demenți care sînt stăpîni peste surse imense de energie și își pot imagina că vor juca la nesfîrșit la cacealma…

Cu ce au greșit popoarele mici pentru a sta mereu cu frica de a fi călcate de un bocanc militar? Cu ce a greșit specia umană că este nevoită să tolereze demenți ca Putin, Chavez, Maduro, Castro, dinastia nord-coreeană etc.?

Sînt mii de gînduri care vin de-a valma în ultimele ore. E foarte greu să le organizez, să le pun unul după celălalt. Mă întreb, practic o retorică șoptită și nu știu dacă va avea rezultate, starea de agitație e omniprezentă, călăresc canalele de știri în speranța găsirii unui ton care aduce liniște.

Ce va face Putin? Va cuceri Ucraina? Își va instala oamenii de încredere și își va lărgi influența? Se va opri aici? Va merge mai departe cu războiul hibrid prin care destabilizează de ani întregi siguranța Uniunii Europene? Dacă nu intervine nimeni pentru a-l opri, cine garantează că în viitor nu va proceda identic cu Republica Moldova? Nici Moldova nu e în NATO și e o țară infinit mai mică, un teritoriu ce poate deveni mult mai repede victima Moscovei. Cine asigură că Putin nu va folosi același discurs dement pe care îl are acum: „Vrem eliberarea cetățenilor ruși din Moldova. Sînt supuși unui genocid și unui regim neonazist.”?

„Să boicotăm produsele rusești, să facem, să dregem, să interzicem, să tragem linie, să scoatem din circuit…” – sînt îndemnați oamenii pe rețele. Cred că este inutil și e doar un gest care nu va atinge absolut deloc puterea de la Moscova. Deloc. Nu oamenii de rînd trebuie să boicoteze. Ci întreaga administrație europeană și mondială. Statele lumii, dacă mai sînt întregi la cap, ar trebui să excludă începînd din acest moment pe oricine și orice mai are legătură cu adminstrația Putin. Orice legătură cu Rusia ar trebui blocată la nivel oficial: politic și economic. Declarațiile în fața unui pahar cu apă, în fața unui microfon și a camerelor de luat vederi, discursurile șlefuite și sterpe nu au nicio relevanță. Ești rus sau ești complice cu regimul Putin? Blocaj total. Spontan. Radical. Tăiată orice relație cu lumea civilizată.

Știm cum se va termina această tragedie? Putem specula, putem încropi scenarii, ne putem imagina și spera într-un final fără multe pierderi de vieți omenești. Putem spera că și ipocrizia politicienilor are un sfîrșit. Că și interesele financiare de zeci de miliarde de euro pot fi duse pentru o vreme într-un plan secund. Am putea merge și mai departe gîndindu-ne că vom ști într-o bună zi să recunoaștem demența umană încă din fașă și s-o extirpăm la momentul oportun, dar intrăm deja în utopie.

Deocamdată ne uităm la invazia rusească. La tancuri, la rachete, la moartea unor civili care nu au nicio vină, la valurile de refugiați care vor părăsi Ucraina în următoarele săptămîni. Și realizăm neputința. E un spectacol televizat cu moartea în prim-plan și cu rînjetul unor scelerați care își împart iarăși lumea fără remușcări.

Îmi doresc ca Putin să aibă un loc special în iadul creștin-ortodox și popimea de la Moscova să-i legene coliva cît mai curînd.

Feria del Libro, Madrid 2021

Tîrgul de carte din Madrid din Parcul Retiro a ajuns la ediția cu numărul 80. S-a deschis astăzi și va lua sfîrșit pe 26 septembrie. Dacă aveți drum prin capitala Spaniei puteți vizita cea mai mare expoziție de carte a anului. ICR Madrid m-a inclus pe lista autorilor români prezenți la această ediție. Mulțumesc, nu e puțin lucru pentru un învățăcel într-ale scrisului.

Macarale proaspete

Mă uitam spre stînga și vedeam parcul de distracții. Unul imens, vizitat zilnic de mii de turiști care stăteau la coadă pentru a se urca în tot felul de mașinării care îi aruncau în toate direcțiile și îi urcau la zeci de metri, pentru ca mai apoi să-i înșurubeze către pămînt cu viteză și spaimă. Le auzeam țipetele din balcon și mă întrebam pe atunci de ce s-ar lega oamenii de curele pentru a fi răsuciți și contorsionați. Au construit un bloc, parcul nu se mai arată din balconul meu. Doar spre dreapta, dacă îmi îndrept privirile, se vede Mediterana albastră, cenușie, verde, uneori albă, cu un strat aiuritor de spumă care îmi aduce aminte de laptele fiert în ceaunul bunicii. Ajunge mirosul sărat. Pînă la mine. Și se amestecă cu gustul dulce al tutunului negru din pipă. Căutîndu-mi mașina, cu vreo două zile în urmă, dau de un afiș imens pe care scrie „Următoarea construcție: bloc de locuințe”. Nici spre dreapta nu voi mai putea privi cu detașare. Am să mă lovesc de cîrlige de rufe, de beton și sticlă, cu oarecare șansă voi vedea și cîte-o gospodină care iese-n neglijeu să-și mai scuture cîrpele de praf. Și-am să oftez sărat, marin, aproape tînguindu-mă…

Tahir

La barul lui Roni se adună în fiecare dimineață o mulțime de oameni. Spanioli, români, polonezi, marocani, vin destul de rar și doi sudanezi care beau cafea cu lapte condensat, e o lume pestriță care se alimentează cu cofeină la primă oră. Ne salutăm, aruncăm repede zahărul în ceașcă, schimbăm cîteva cuvinte și fiecare pleacă în treaba lui. Azi l-am cunoscut pe Tahir. Credeam că e marocan, la fel ca cei doi amici care erau cu el la masă. Dar nu, Tahir e afgan. Mai precis, e din Kandahar. Azi am aflat. În jurul mesei lor se adunseră toți clienții. Omul plîngea în hohote. De vineri nu mai știe nimic de sora și de nepoata lui. Ea muncea ca translator într-o asociație care colabora cu instituțiile fostului guvern din Afganistan. Fetița i-a trimis un mesaj vineri seară, de atunci nu mai știe nimic de ele. Nici vecinii nu i-au zis mare lucru. Doar că apartamentul în care stăteau este gol, nu sînt indicii că ar fi plecat sau că ar fi reușit să-și adune bagaje. Talibanii controlează accesul în oraș, s-au instalat în instituții și sînt prezenți peste tot. E foarte greu să vezi un om de aproape 60 de ani cum plînge și să-ți imaginezi de ce. Abia asta e o dramă. Să fugi din calea unor demenți care își impun legile aberante cu sabia și cu pietre. E o veritabilă dramă gîndul că familia ta nu s-ar fi putut refugia la timp. Astea sînt cutremure în viață, lucruri care te dezintegrează definitiv ca ființă. Mă uit cîteodată la discuțiile interminabile care au loc pe Facebook: subiecte delirante prin lipsa lor de importanță, frivolități de prost gust, nimicuri fără țintă. Și mă gîndesc dacă sîntem sănătoși, dacă mai știm să punem lucrurile în balanță…

Tu puta madre

Rup plicul aiurea, jumătate din zahăr cade pe masă. Vreau să-l adun și să-l pun în ceașcă, dar Roni mă vede și îmi aduce altul. Zîmbește complice, își dă seama că sînt pe jumătate adormit. E abia opt fără un sfert. O femeie scutură o pătură imensă peste florile de la etajul inferior. Zboară niște frunze. Își atinge cutia cu cîrlige de rufe și o aud înjurînd, „tu puta madre” sparge liniștea dimineții. Mă calmez: nu sînt singurul care suduie din balcon la orice oră, pe oricine, oricînd. Sîntem, cred, o sectă perversă. Nu ne știm între noi, dar ne simțim puternici, alături la bine și la rău. Cafeaua frige îngrozitor. A ieșit și soarele care îmi bate direct în lentile. Înjur iarăși. O caut din ochi pe femeia cu pătura, poate reușim să facem un duet. Citesc despre un soldat croat care s-a stabilit în Spania după ce a scăpat de război. Are familie, trei copii, o burtică decentă. A căpătat și el tabieturi iberice, le e bine. Doar cicatricile de pe față spun altceva. Vecina și-a adunat toate cîrligele, își strînge sînii în capot și intră în casă. Îl văd pe Pedro cum se apropie de masa mea. Are un mini-cățel care nu cîntărește mai mult de două kile, alb, flocos, latră ascuțit și se dă cu capul de piciorul scaunului. „Paul, cineva a spart întrerupătorul de la etajul trei. Trebuie chemat electricianul.” Sînt președinte de asociație. Așa-i pe aici, prin rotație. Nu te poți eschiva, nu poți fugi de răspundere nici dacă te ascunzi la capătul lumii. Iar cînd îți vine rîndul trebuie să te ocupi de micile tragedii ale vieții în comun. Un an, bine că e doar un an. Flocosul ăla mic se uită la mine și tînjește după o bucată de biscuit. I-o arunc. O linge. Nu o mănîncă. Îmi spune Pedro că nu-i place mirosul de scorțișoară. Soldatul croat îi taie din hamburger mezinului și îi bagă în gură. Aș turna cafea peste patruped, dar îmi este milă.