Am văzut de-a lungul timpului diferite estimări atunci când se vorbește despre banii intrați în economia României, bani trimiși în țară de românii din străinătate:
– 29 miliarde de euro în ultimii 10 ani,
– 55 miliarde de euro din 1990 încoace.

Putem avea diferite surse. Cert este că vorbim de zeci de miliarde. De euro. Bani calculați oficial pe baza documentelor bancare și a diferitelor instrumente de transfer valutar. Sunt statistici imbatabile.

 

Am semnat astăzi în Reus (Tarragona, Spania) ințiativa #fărăpenaliînfuncțiipublice. Simplu, rapid, fără complicații. Doar cu buletinul.

Domnul care strângea semnăturile mi-a povestit ceva care m-a lăsat mască. A intrat în magazin (semnăturile se strâng într-un magazin românesc) o familie. Cinci persoane mai exact: părinții, doi copii și bunica venită de la Iași în vacanță. Bărbatul a oferit cele trei buletine pentru transcrierea datelor, s-a început procesul, responsabilul cu fișele a copiat numele, prenumele, adresa, serie și CNP. Toate bune până aici. Au semnat părinții. Când a venit rândul bunicii să semneze, a refuzat. Nu a putut fi convinsă sub nicio formă: „Mie mi-a mărit Dragnea pensia cu 80 de lei. Ce dacă fură și ei? Nu toată lumea fură? Măcar pe ăștia îi știm și ne mai dau și nouă câte ceva. Dacă vin alții noi, vor fura și mai mult.”

 

Un intelectual care nu a făcut altceva în viață decât să-și târască rubensiana făptură din sinecură-n sinecură, nu poate fi tratat cu isterie, cu limbaj violent, el nu trebuie insultat, pus la zid, poporul nu trebuie să riposteze, nici să-și arate mânia. Are nevoie de tandrețe și înțelegere, compasiune și mângâiere eternă, doar așa va mai putea produce niște osânză pentru opaițul care va lumina drumul către pocăință al lumpenilor din diasporă.

4 august

 

Acum, că dl. Liiceanu a zis că este relativ ok cu #muiepsd, că nu e chiar atât de ofensivă și că poate fi totuși o sintagmă care ne unește în fața răului absolut, aștept cu nerăbdare să contabilizez câți își vor rearanja reperele stilistice și se vor îndrepta către alt pol de pe busolă. Că unii așa sunt, au nevoie de un glăscior care să le aducă aminte că există și un arbitru. Unul liber, uitat într-un colț al rațiunii.

„Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte, nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill.”  – Gabriel Liiceanu

7 august

 

Mitingul din 10 august. Concluzii

Au reușit ceea ce de foarte mult timp plănuiau: să despartă românii.

Pe de o parte diaspora (vânduții, sorosistii, rupții de țară, cei care își bagă nasul deși nu plătesc impozite în România, uitucii limbii strămoșești, badantele, curvele, hoții, cerșetorii), pe de altă parte ignoranții lipsiți de civism, paraziții ajutoarelor sociale, bugetarii indolenți, corupții sistemului, analfabeții cărați cu autocarele la mitinguri pesediste, politicienii „toți o apă și-un pământ” etc.

 

Dacă astăzi nu ești în piață nici măcar cu gândul înseamnă că pe undeva, într-un fel sau altul, ești de acord că României îi este bine, că ceea ce se întâmplă în ultimii 30 de ani nu poate fi și nu trebuie schimbat, că valurile de neobolșevici care au preluat țara după 1989 sunt binevenite și că nu mai există nimeni apt să conducă, înseamnă că ești de acord că România este angajată ferm pe drumul ieșirii din UE, că întoarce spatele democrației, libertății și drepturilor omului, înseamnă că ești pe aceeași lungime de undă cu cei care se pregătesc din nou să pună granițe fizice și morale unei nații care a dat mii de morți în decembrie 1989 pentru libertate.

 

Reacția statului în acest moment este aceeași, din 1989 răspunde la fel. Reacție previzibilă. De manual: provocare, manipulare, reprimare. Știm cu toții cum se apără o gașcă de bandiți încolțiți.

Dar ar fi timpul ca, pentru prima dată în ultimii zeci de ani, mai ales că democrația ne-a învățat câte ceva, să acționăm noi altfel. Într-un mod pe care abjecții aceștia nu l-au prevăzut și nu-i vor putea face față:

Să nu plece nimeni din stradă. O zi. Două. O săptămână. Două. Până când fuge și ultimul hamster în Brazilia. Abia după aceea putem vorbi de altă țară. Ca afară, poate.

10 august

 

Abjecția presei pro-guvernamentale nu are limite. Este incredibil. Continuă spălarea creierelor: „Mitingul diasporei a fost caracterizat de violență. Jandarmeria a fost nevoită să restabilească ordinea și a făcut uz de mijloacele legale din dotare. O minoritate exaltată nu poate înțelege că acest guvern își face treaba și se află în slujba cetățeanului, mărind pensii și salarii”.

Continui să cred că singura opțiune este prezența masivă în stradă, protestul pașnic, izolarea turbulenților. Iohannis, dacă mai există, trebuie să iasă public și să-și exercite rolul de președinte. Opoziția trebuie să-și curețe rândurile de secături și să prezinte o ofertă decentă pentru alegerile anticipate care trebuie forțate. Altfel, ne îndreptăm către dictatură. Lipsește celebrul „toque de queda” al lui Nicolas Maduro, adică nimeni nu mai iese pe stradă după ora 18.00.

11 august

 

Dan Barna, Dacian Cioloş, Cristian Ghinea, Vlad Voiculescu … după ce mai trece un pic nebunia cu mitingul și jandarmii putem discuta în public la modul serios despre votul online? Despre opțiuni, aplicare, fonduri și voință politică? Despre o clasă politică ce vrea și altfel de comportament în fața urnei de vot? Am putea oare?

Sunt extrem de interesat de un subiect: votul online.
Suntem în august 2018. Ghiță din Pantelimon își poate cumpăra o pereche de șlapi de pe Amazon. Șlapii îi vin din China într-un container. Ghiță plătește cu cardul. Totul e safe. Altfel șlapii nu ar putea să ajungă la Ghiță. Deci se poate. Desigur, ne jucăm un pic și cu metafora.

 

Am înțeles din ultimele zile doar faptul că statul român, prin intermediul Jandarmeriei, și-a demonstrat forța, agresivitatea și batjocura față de cetățeni. Au fost gazați zeci de mii de oameni, au fost sute de cazuri în care a fost necesară intervenția medicilor. În rest, dragi prieteni, sunt detalii. Vom uita relativ repede, Parchetul se va ocupa de caz și cine știe cât va dura până vom avea rezultate. Nu, nu vă gândiți la condamnări, închisoare etc. Așa ceva nu există.

Diasporenii vor pleca și ei pe la cășile lor, încă mai sunt concedii de făcut pe plajă la all-inclusive, vine încetișor anul școlar, încep bătăile de cap cu șpăgile și fondul clasei. Știți voi, d-astea… Întrebarea care se vehiculează este „și după toate astea ce?” Va rămâne tot o minoritate care își va stoarce nervii și se va bate pe toate fronturile cu corupția, hoția și jegul din politică? Îmi pare rău, dar sunt convins că da. Observați cu atenție acum. E liniște. Capii psd-alde nu au ieșit la declarații, așteaptă ca lucrurile să se calmeze. Sunt bine sfătuiți. Nu vă bucurați de aparentul seism din partid. Chiar dacă va pleca Dragnea, esența bolșevică nu se va evapora niciodată. Uitați-vă la schizofrenicii care au ieșit la rampă cu declarații gen „trebuiau mitraliați, nu udați cu apă – gloanțe pentru mamele din piață” – sunt mii, poate zeci de mii, ca ei prin toate județele, prin toate instituțiile, de la toate partidele. Unii sunt doar mai vocali și mai imbecili decât alții și scriu pe facebook ceea ce gândesc. Dar cei mai mulți sunt acolo. Conduc, semnează, iau decizii, distrug destine dintr-un pix. În ei se află puterea acestui sistem infect. În sufletele astea pline de ură, în slugile care servesc necondiționat, fără să gândească, fără să aibă îndoieli.

 

Jandarmeria Română
Criminalilor!

Vânătăile de pe brațe, picioare, spate, nu se uită!
Sângele care curgea în urma loviturilor de bastoane nu se uită!
Pielea arsă și ochii tumefiați din cauza gazelor lacrimogene nu se uită!
Nu putem uita femeile și copiii care au fost pur și simplu gazați în Piața Victoriei!

 

Eram puști. Înconjurat de gesturi complice, de bătăi în calorifer când începeau știrile la „Europa LIberă”, bancuri cu Ceaușescu, înjurături grele la adresa odiosului comunism. Și eterna marotă: „România e coruptă, nu există corupție mai mare ca la noi.” A venit 1989, am mai crescut și eu, am făcut armata, m-am apucat de muncă. În 2000, înainte de a pleca în Spania, aceeași marotă omniprezentă: „pe unde te uiți, corupție, nu vom scăpa niciodată de flagelul acesta.” După 18 ani, statisticile spun că doar Bulgaria ne-ar mai lua fața la acest capitol. Peste tot, în documentele internaționale, România miroase de departe a corupție, a hoție, a complicitate mizerabilă. Nimic nou, nu se schimbă nimic. Nu se vrea, nu se poate. Parcă nu se mai poate.

28 august

 

Un om care este nevoit să plece din România pentru a-și face o viață mai bună pentru el și familia sa, cum se numește? Cei care fug de sărăcie, de imposibilitatea unui trai decent, cei care pleacă peste mări și oceane pentru a pune pe masă o pâine și a economisi niște bănuți pentru vremuri grele, cum se numesc? Cei care aleg să plece cât mai departe de jegul unei clase politice care a adus România pe marginea prăpastiei, ce nume au? Medicii, inginerii, cercetătorii, artiștii, asistentele medicale, milioanele de oameni care au plecat din țară scârbiți de tot ce se întâmplă, ce adjective poartă?

În mintea unora sunt curve, cerșetori, trădători, hoți și dezrădăcinați. Cuvântul „exilat” are o aură specială doar pentru japițele penale care fug din fața legii și stau cu mango și papaya-n gură pe plajele din Costa Rica.

30 august

În vara anului 2016 cinci indivizi – „La Manada” – au violat o tânără în timpul sărbătorilor din Pamplona (San Fermin). Milioane de persoane au ieșit în stradă pentru a cere dreptate și pentru a manifesta împotriva abuzurilor sexuale și a sentințelor mult prea blânde din codul penal spaniol. Cu câteva săptămâni în urmă, violatorii au fost puși în libertate, li s-au retras pașapoartele, trebuie să se prezinte de trei ori pe săptămână la Judecătorie pentru a semna prezența și vor aștepta sentința definitivă acasă.

 

„Colectiv”, morții din inundații, copiii morți din cauza rujeolei, morții de foame, bătrânii morți, neștiuți de nimeni, neluați în calcul, cu pensii mizerabile, morții din spitale care se duc cu zile, morții din neglijență…

Acum, Călin… Mort și el.

Pentru că avem o gloată ordinară de politicieni indiferenți, pentru că suntem noi înșine indiferenți, o nație indiferentă, o țară indiferentă. Indiferență care ne va costa mult, enorm, factura pe care o vom plăti va avea dimensiuni gigantice. Și va trebui plătită. Pentru că prostia are întotdeauna urmări tragice. Plătită. Indiferent cum, indiferent când.

3 iulie

 

Minoritățile nu sunt lașe, nu trădează, nu sunt „curve”, așa cum foarte ușor punem etichetele. Poate ne intră bine în cap. „Curvele” pot fi localizate în altă parte.

Ungurii, lipovenii, armenii, rutenii, slovacii, cehii, tătarii, italienii, turcii și sârbii reprezentați în parlament fac singurul lucru pe care-l poate face un minoritar: SE INTEGREAZĂ. Sigur că da, într-un ocean de lași, de trădători și infractori. Dacă trebuie să te integrezi în mafie ca să supraviețuiești, o faci.

 

Visul tuturor penalilor. Să „umble” la pedepse. Să-și aranjeze legile în favoarea lor și să fure nestingheriți. Să nu li se întâmple absolut nimic. O adunătură de potențiali infractori, recidiviști și ghiolbani pentru care abecedarul este un OZN.

Gloata asta penală va scoate România din Uniunea Europeană. Nu-i stingherește nimeni, nu-i încurcă nimeni, nimeni nu le reproșează nimic. Își bat joc, pur și simplu, de toți cei care au murit pentru o Românie liberă, democratică, europeană.

4 iulie

 

Cu Rafa mai beau câte o bere la terasă, la Rony. Rony e chinez, venit cu câțiva ani în urmă. Era slăbuț, timid, nu știa o boabă spaniolă. Acum a făcut burtică, îi merge bine. Are și un bebe. Sora lui Rony are și ea un bebe. Rafa pupă bebe când vine la terasă. Pe amândoi. Rafa e andaluz. Rony îi spune „primo”, adică „verișor”: „Que tal, primo? Como vas hoy, todo bien?” Când ne întâlnim încep să curgă berile, poveștile și înțepăturile: „Dacă venim aici doar cu bucătarii, vă cotropim în doar două luni.” zice migdalatul. Și râdem.

 

Printre ironii, dezamăgiri, reproșuri și furii venite din toate taberele, un singur lucru este cert: trecem prin aceeași dinamică pe care o cunoaștem de zeci de ani de zile – cataclismul verbal, gâlceava (acum) digitală și răzbelul în paharul cu apă. Nu merge pe simpatii, dragilor, nu mai merge de multă vreme să fii fan, taliban, să fii simpatizant feroce, adept furibund sau partizan orbit de zâmbete. Pur și simplu nu mai merge, politica nu cunoaște verbul „a surâde”. E o artă a compromisului (vă place șablonul acesta prostesc?) pe care o practică, din păcate, la noi în țară, doar infractorii, penalii, famigliile și șantajabilii. Excepțiile nu intră acum în discuție din lipsă de timp.

 

Încep cărțile pe plajă. Și le termin în pat, noaptea târziu, când se mai aud doar camioanele întârziate pe autostradă. Sau invers. Citesc ultimele pagini cu picioarele în apă, așteptând ca Mediterana să mă ajute într-un fel sau altul să înțeleg, să pătrund, să diger așa cum ar trebui mesajul foilor de hârtie strânse între coperte.

Inima unui cardiolog s-a deschis și a construit o carte în care sunt adunate realități, cazuri despre pacienți care au pășit în salon cu un picior în cealaltă lume și au plecat din nou acasă, stabili, fericiți, hotărâți să-și privească viețile altfel, povești despre cascadori ai aerului, despre nunți imposibile cu o bătrână căreia nu i se putea refuza nimic, povești despre moarte, despre albastrul cerului care te poate hipnotiza în câteva secunde, despre iubita legată la ochi pe care o duci pe malul lacului, povești cu șosete pierdute și un Adagio ascultat cu teamă și emoție în Sagrada Familia.

 

Azi e o duminică din aceea specială în care până și ciupercile-și încetează creșterea, muștele bâzâie-n surdină, se strâng șoselele în magazii și toată lumea înțepenește din cauză de minge și orgolii fotbalistice. S-au încins spiritele pe net: „cine, mă? francejii ăia care au decât ne@ri în echipă? unde e, mă, mândria cocoșului galic? nu merită să câștige nimic, să le bage croații patru goluri! croații, mă? criminalii ăia care i-au ucis pe frații noștri sârbi? dă-i naibii, mă! să le bage francejii până-i ascultă cu urechea”.

 

Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior – „patio” pentru cei mai iberici dintre noi. Când te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hârtiei igienice ruptă lent de o mână somnoroasă și multe alte sunete fără perdea. Suntem o comunitate, e foarte cald. Se topește asfaltul, iar geamurile sunt larg deschise. Cam de vreo săptămână încoace, zilnic, aud o mașină de tuns/bărbierit. Bâzâie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară pe timpul verii sau dacă s-a aciuiat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar.

18 iulie

 

Am avut senzația, parcurgând unele pagini, că Anca Mizumschi urlă pur și simplu pentru a se face auzită, țipă în fața unei societăți surde, anesteziate, căreia îi lipsesc cu desăvârșire cilii care palpează realitatea, adevărul și firea lucrurilor, așa cum aceasta din urmă ar putea fi tradusă dacă am avea răbdare și stăruință. Anca a lăsat pentru un timp poezia deoparte și a construit un manifest pentru vindecare, pentru reașezarea valorilor umane la locurile lor, a scris o carte prin care aduce în fața publicului, fără niciun fel de rezervă sau pudoare, violența oamenilor, pofta lor pentru parvenire, tarele care ne țin legați prin parâma ignoranței de malul odios al fricii de noi înșine, de propriul destin pe care-l mozolim zilnic ca pe o scobitoare de unică folosință.

 

Vă rog să-i transmiteți următoarele lucruri doamnei care a fost comparată de curând cu un pavian cu mantie:

Veorica moșului, să știi de la mine o chestie: consilierii matale te mint de-ngheață apele sau sunt ilegal de proști pentru vremurile astea. Românii nu se întorc acasă așa cum ai zis mai devreme. Ca să spui „românii” trebuie să existe un număr semnificativ, o statistică, niște date, ceva concret. Ce semnale ai ca să afirmi așa ceva, de unde vin ele, cine le transmite, în baza a ce?

 

Dacă aș fi avut câte o mie de euro pentru fiecare invitație de a mă înscrie în partide, asociații, organizații, forumuri, platforme and stuff, vă asigur că nu aș mai fi dat din taste acum, ci mi-aș bălăngăni fericit picioarele într-un șezlong prin Caraibe.

A nu se uita un lucru, și o spun cu tot dragul pentru oamenii care se vor duce pe 10 august în fața Guvernului. Discreditarea acestui miting a început din clipa în care „milionul de participanți” a fost anunțat de un pesedist cățărat în fruntea unei asociații care îi reprezintă (haha!) pe românii din Diasporă.

23 iulie

 

Ca prin vis, îmi aduc aminte și astăzi. Trecusem în clasa a cincea. Ceaușescu ne zâmbea bolund din tablou. Era prima zi de școală. A intrat profu’ de română, care avea să ne fie și diriginte. Primele lui cuvinte au fost:

„Știu că ați învățat să scrieți și să citiți. Acum vă voi învăța să înțelegeți un text, să realizați exact ce a vrut să spună autorul. Pentru că nu vreau ca peste ani, când veți citi un status pe facebook, să vă uitați ca proștii la rândurile alea și să intrați cu creierul fierbinte în masa de analfabeți funcțional.”

25 iulie

 

A ieșit cumva sinistrul impertinent Petre Daea cu scuze, cu lămuriri, cu un punct de vedere? Nu, desigur. Pentru că imbecilul face parte dintr-o conjurație de impotenți intelectual care conduc și calcă pe gât nația asta la orice oră.

Încă ceva: îmi doresc, vă rog, să fiu scutit de aluzii cu privire la limbajul colocvial pe care-l folosesc. Nu sunt dator nimănui cu nimic, nu trebuie să demonstrez nimănui că sunt altceva decât ceea ce sunt: un cetățean disperat, un individ căruia îi vine greu să creadă că poporul din care face parte mai poate să suporte asemenea cretini la conducere.

26 iulie

 

Declarațiile inadecvate contextului, minimalizarea tragediilor umane din trecut și prezent, diletantismul în relațiile cu partenerii externi, imposibilitatea de a comunica într-o limbă de circulație internațională etc.

Toate aceste detalii construiesc imaginea unor guvernanți inepți, fără urme de empatie, dezvăluie impostura unor bolșevici camuflați în social-democrați de mucava, scot la iveală personaje obscure de mahala ajunse în fruntea mesei dintr-o glumă proastă a istoriei de care ne-am obișnuit, ciclic, să ne hlizim crezând că suntem exonerați de vină.

26 iulie

 

Dacă în Europa există senzația că România are un premier tembel și că Guvernul este condus de o oligofrenă care nu mai poate fi oprită și merge din gafă-n gafă, este în special vina votanților psd-alde, dar și vina celor care au crezut că e mai bine pe canapea. Mă întreb dacă dorm bine, dacă au probleme de conștiință, d-astea mărunte… Că doar e weekend și n-am să vă rețin cu metafizică.

27 iulie

 

S-a ajuns mult prea departe cu #muiepsd, recunosc. Dar pe undeva cred că gestul a fost greșit înțeles. Oamenii nu sunt vulgari, nu fac din trivialitate un scop în sine și un drum de urmat în viață, ei nu au dorit să-și arate dezgustul față de un partid cu apucături mafiote. Sunt convins că au vrut doar să-și exprime nețărmurita iubire față de el, incomensurabilă, cosmică, aproape tantrică, dar cum nu oricine stăpânește atributele poetice ale unui asemenea discurs tainic, publicul a recurs la forma vitală, bazică, neaoșă. Cam asta cred, în naivitatea mea scrijelită adânc în codul genetic.

28 iulie

 

Discutam mai devreme cu o doamnă despre clasa politică de după ’89, iar doamna afirma printre altele: „si oare noi toti nu am contribuit cind sa sustinut atunci acea clasa politica ?”

Am încercat un răspuns, nu știu cât de bine mi-a reușit:

„Nu, doamnă. Nu „noi toți” am contribuit. Eu și alții ca mine nu am votat fostele lichele comuniste, nu am votat bolșevicii care au împărțit PCR-ul în alte zeci de divizii ideologice și au mințit nația cu schimbarea, eu nu am vrut ca Petre Roman să facă sex cu mine și nici să-mi zâmbească Iliescu dimineața de la Cotroceni. Eu și alții ca mine urâm corupții și am urlat din toți bojocii împotriva lor, am scris, am vorbit, am ieșit în piețe fiecare la timpul lui, nu am stat și ne-am frecat pe burtă în ziua alegerilor, nici nu am sprijinit canaliile astea să mențină mai departe un regim bazat doar pe șpagă și nepotism. Nu „noi”, doamnă. Eu, personal, mi-am luat basculante de flegme de la urmașii comuniștilor aciuiați prin partidele de după revoluție și m-am scârbit, am plecat. Așa că lăsați-o mai moale cu Soros, cu oengeurile, cu reptilienii… N-au nicio treabă. Îmi vine să vomit când aud poveștile cu conspirații și interese străine. Da, există interese străine peste tot. Economice. Oamenii vor să facă afaceri, să creeze locuri de muncă și să prospere. Lucruri pe care cretinii care au condus țara după 89 nu le-au înțeles. Și nici cei care i-au votat.”

28 iulie

 

Să nu mai aibă nimeni îndoieli. Așa începe dictatura. Cu pași moi, aproape invizibili, cu abuzuri îndreptate împotriva unor cetățeni simpli care nu se pot apăra de un partid-stat hâd, diform, toxic, discreționar, în vârful căruia stau slugi analfabete gata să lingă la orice oră din zi și din noapte cizmulița de catifea a sultanului.

Așa începe, chiar cu ridicarea unor plăcuțe de înmatriculare. Un gest care poate părea nesemnificativ pentru mulți. Să nu mai aibă nimeni îndoieli că România va avea cât de curând soarta Poloniei sau că se va produce erdoganizarea într-un ritm susținut: sistemul este înțesat de suflete ticăloase și docile, de rubedenii, de plagiatori, de „eminențe” care nu știu unde să așeze o cratimă, crezând că „mă-ta” e vreo disfuncție lexicală, țara a devenit o moșie luată în gestiune de legiunile de corupți și șmecheri, iar cei care doresc normalitate și mai au coloană vertebrală se gândesc să plece cât mai repede într-o lume liberă și civilizată.

 

În toată busculada aceasta sexuală cu plăcuțe auto în care o biată manevră orală a ajuns motiv de discordie națională, aș avea și eu un motiv de bucurie dacă unii intelectuali galonați, recunoscuți, traduși, pupați și repupați pe frunte, ar putea să scrie corect și când se cuvine „aceeași/aceiași” și „o dată/odată”.
Căci editurile nu le pot corecta și elucubrațiile de pe facebook.

30 iulie

Așa cum am promis, deși nu este un subiect care să suscite un interes masiv în primă instanță pentru românii din țară, revin cu o serie substanțială de întrebări și opinii prezente în opinia publică din Peninsula Iberică. Sunt expresii ale realității imediate pe care mă străduiesc să o reflectez aici, pentru a ajuta la construirea unei imagini cât mai exacte a ceea ce se întâmplă în aceste zile:

Duminică, 8 octombrie, au ieșit pe străzile Barcelonei sute de mii de oameni care nu sunt de acord cu independența Cataluniei. 350 de mii (sursă Guardia Urbana). Peste 1 milion (sursă Sociedad Civil Catalana, organizatorul evenimentului). Se solicită alegeri imediate pentru parlamentul catalan. S-a defilat sub trei steaguri: spaniol, catalan și european. Într-un interviu din seara de duminică, Carles Puigdemont a reiterat intenția de a proclama marți, la ora 18, independența unilaterală a Cataluniei, urmând să intre în vigoare Legea Tranziției pe o durată cuprinsă între 6 luni și un an, timp în care se vor aduce modificările legislative necesare pentru formarea unui stat independent. Tot duminică Mariano Rajoy a anunțat că DUI nu va avea loc și că se vor lua toate măsurile necesare împiedicării acesteia.

În cazul proclamării DUI se ia în considerare aplicarea art. 116, art. 155 din Constituția Spaniei și/sau Legea Siguranței Naționale. Se poate acționa în vederea preluării administrative, economice, politice a Cataluniei și suspendarea autonomiei regiunii, până la declararea stării de urgență și eliminarea temporară a unor drepturi civile pe teritoriul Cataluniei.

Sunt din ce în ce mai des voci în spațiul public care amintesc de pericolul populist-naționalist, de frontiere, vize, ieșirea iminentă a unei Catalunii independente din UE și Schengen, imposibilitatea folosirii euro și revenirea la peseta sau introducerea unei noi monede naționale, nerecunoscută de Banca Centrală Europeană, deci foarte greu de operat cu ea pe piața valutară. Un număr important de firme au anunțat intenția de a părăsi Catalunia, pe moment mutându-și doar sediile fiscale pe teritoriu spaniol, dar luând în calcul într-un viitor apropiat și închiderea unor puncte de lucru. Turismul, comenzile către firmele catalane, activitatea băncilor, sunt domenii afectate de situația nesigură care se respiră în aceste zile aici. În localitățile limitrofe Cataluniei, cozile la bănci sunt mari, persoane fizice și firme mici deschizându-și conturi curente pentru a-și asigura continuitatea funcționării în spațiul bancar european.

Câte firme și bănci importante vor mai pleca din Catalunia în săptămânile viitoare? Este doar începutul unei avalanșe care nu va mai putea fi oprită? E doar un val de neîncredere temporar, așa cum afirmă guvernul catalan condus de Carles Puigdemont? Cum se va menține Catalunia în picioare fără partenerii economici internaționali de până acum și fără susținerea pieței de desfacere spaniole, ținând cont de faptul că exportul regiunii catalane este de 50%-50% în aceste direcții? Cine va continua să cumpere din Catalunia? Cine va recunoaște independența viitorului stat? Până acum nimeni nu a explicat aceste lucruri.

Guvernul catalan face apel acum la mediere internațională. UE a anunțat că nu intervine, fiind o problemă internă a Spaniei. Vaticanul a declinat ipoteza. S-au oferit diferite firme de avocatură, sindicate, FC Barcelona chiar și-a arătat sprijinul. SUA susțin Spania. FMI nu privește cu ochi buni încercarea separatistă a partidelor independentiste. Guvernul central poate accepta un dialog doar dacă se retrage imediat intenția de proclamare a independenței și se revine la un cadru legal.

Ciudadanos, partid condus de Albert Rivera, segmente din Partidul Popular în frunte cu Jose Maria Aznar, politicieni socialiști din „vechea gardă” printre care Felipe Gonzalez, Jose Bono, Alfonso Guerra, au reproșat în nenumărate rânduri lipsa de fermitate a guvernului Rajoy în relația cu formațiunile separatiste catalane, afirmând că art. 155 ar fi trebuit aplicat încă de acum câteva luni pentru a preveni situația gravă în care se află Spania în acest moment. Nume importante din lumea artistică și literară, muzicieni, scriitori, filosofi, actori, s-au poziționat împotriva fenomenului separatist: Miguel Rios, Isabel Coixet, Rosa Maria Sarda, Javier Cercas, Javier Marias, Juan Jose Millas, Antonio Banderas, Fernando Colomo, Marisa Paredes, Juan Marse, Javier Mariscal, Rosa Montero, Jose Luis Guerin, Jordi Grau, Joan Manuel Serrat – aproape o mie de nume celebre au considerat referendumul din 1 octombrie o capcană pentru democrație.

Cum se face că doar zonele bogate, puternice economic, vor să se separe de statele-mamă? Au uitat de fondurile europene pompate în acest sens, de infrastructura creată în ultimii zeci de ani? Au uitat că dezvoltarea economică de care se bucură acum este datorată și celor care au venit din afară să muncească în Catalunia, în cazul de față? Sau acționăm pe principiul „Săracilor, muriți! Am carul plin, pa!”? Se uită repede de facilitățile de care avem parte ca membri UE, de libertatea de mișcare, de faptul că putem munci în locuri în care nu visam acum 20-30 de ani, se uită că familii întregi își pot schimba destinele cu puțin curaj, noroc și multă muncă. Foarte mulți privesc secesionismul secolului XXI al zonelor europene bogate ca pe cea mai mare dovadă de egoism și ipocrizie a momentului istoric prin care trecem.

Se prefigurează un haos economic într-o Catalunie independentă. De ce? Pentru că nu există explicații clare. Cine va plăti pensiile? Din ce fonduri dacă nivelul PIB-ului va scădea dramatic? Care vor fi partenerii economici în următorii 10-20 de ani? Nimeni nu suflă un cuvânt despre asta. Pe ce relații diplomatice se bazează viitorul stat catalan? Nimic, iarăși. Muțenie pe toată linia. Separatiștii vorbesc doar de sentimente și de o bunăstare ipotetică, frizând deseori utopia. Din 7.5 milioane de locuitori ai Cataluniei au drept de vot 5,3 milioane. La „referendumul” din 1 octombrie s-au prezentat 2 milioane. 90% (așa spune numărătoarea neoficială a guvernului catalan) au votat pentru independență.

Pe 12 octombrie este „Dia de la Hispanidad”. Își imaginează cineva că guvernul central de la Madrid va mai accepta încă o eroare vis-a-vis de mișcările separatiste catalane? Crede cineva că își permite Rajoy să intre în istorie ca președintele de guvern în mandatul căruia Spania s-a rupt în două? Cineva este prea naiv dacă își imaginează acest lucru.

Catalanii trebuie ascultați, nu pot fi umiliți. Este obligatoriu să se ajungă la o înțelegere. Forma finală care se află pe buzele tuturor este urna de vot, indiferent dacă vorbim de un referendum sau de alegeri autonomice în Catalunia. Revenirea la lege, la Constituție. Altfel nu se poate. Varianta care cuprinde violența nu mai poate fi luată în calcul. Rajoy a pierdut bătălia de imagine. Dar nu mai este dispus la încă o înfrângere.

Cine ar trebui să voteze în chestiunea catalană? Doar catalanii? Sau toți cei afectați de o posibilă secesiune: spaniolii, catalanii, europenii? Întrebări, îndoieli, teme de discuție. Este prima dată când au ieșit în stradă sute de mii de oameni pro-Spania, pro-UE, anti-secesiune. Semnal ferm că spaniolii au înțeles că problema catalană nu mai este un moft. Importante trupe de Policia Nacional și Guardia Civil sunt staționate în Catalunia și în imediata apropiere pe timp nelimitat. Nu a fost adusă armata, nu se plimbă tancuri și blindate pe bulevarde, așa cum mai există voci total dezinformate prin online. Catalanilor li se reproșează că nu au ieșit cu milioanele în stradă când corupția propriilor politicieni a dat pe-afară, când au ieșit la iveală sute de milioane de euro ascunse prin Andorra, Elveția, Luxemburg și alte oaze fiscale din întreaga lume. Poliției autonomice (Mossos d’Esquadra) i se aduce aminte violența extremă de care a dat dovadă în confruntările cu sindicatele din sănătate, ieșite în stradă acum câțiva ani când Generalitat de Catalunia a tăiat fonduri și a închis spitale întregi. Așa este, cu toții uităm. Prea repede.

Clasa politică este ineptă și aici. Nu doar în România. A fost mult prea pasivă în ultimii ani, s-au construit jocuri de interese, complicități, „famiglii” care nu mai pot fi smulse acum cu ușurință din huzurul în care trăiesc. Pupăturile centru-Catalunia au fost vizibile ani de-a rândul. S-au oferit multe privilegii fără a se cere nimic la schimb. Acum, copilul răsfățat și-a luat-o în cap. Asta e părerea anti-catalaniștilor. Independentiștii vor afirma până la moarte că Madridul îi fură și că sunt persecutați. Se aberează enorm vehiculându-se acum noțiunea de „lovitură de stat”. Nici vorbă de așa ceva. Este o gravă criză constituțională, așa cum aminteam chiar în titlu.

Pare că nimeni nu vrea să țină cont de complexitatea situației și de cât de adânc e hăul în care suntem pe cale să ne aruncăm. De la centru nu s-a acționat până acum și din cauza etichetei „franchiste” care i s-a pus deseori echipei lui Rajoy. Scuze? Poate. Separatiștii nu realizează momentul geo-politic prin care se trece și iminența unui bulgăre de zăpadă naționalist care va rupe libertăți și va construi din nou frontiere, ziduri, noi varșovii și vișegraduri etc. Greul îl vor duce cei care vor continua să trăiască în Catalunia. S-au format adevărate crevașe în mentalități, se nasc priviri pline de ură și resentimente. Copiii se scuipă între ei la școală și-și anatemizează părinții. În școli se face politică și se îndoctrinează ideologic. Unii spanioli îi urăsc pe catalani. Unii catalani îi urăsc pe spanioli. E un punct fierbinte. Urmează ziua de marți.