Categorie: Zic și eu

Vom avea nevoie de o nouă meserie: medici pentru statui. Ce fel de criterii avem, cine le stabilește, cum alegem statuile care vor fi dărâmate și pe cele care vor sta în picioare și-n următoarele secole? Cât de legitimă e bâta astăzi, cât de corect este criteriul furiei? Ce diferențe există între mulțimile care distrug statuile lui Stalin și ale lui Cervantes? Ce vor să spună oamenii care inaugurează în 2020 monumente închinate lui Lenin?

Întotdeauna se vor găsi capete seci și indivizi care nu au coborât suficient din copac. Aceștia vor avea întotdeauna un singur impuls: acela de a interzice, de a dicta, de a-și impune „adevărurile” proprii și absolute. Aceste impulsuri își au originea în lipsa de educație, în frustrări și într-un imens gol sufletesc ce nu mai poate fi umplut după o anumită vârstă. Sunt micii tirani, minusculele maimuțe îmbrăcate cu costum și cravată, creaturi care strâng din sfinctere când opiniile contrare și realitățile prea puțin cunoscute încep să intre în conștiința publică. Reprezintă aceștia un pericol? Da, fără îndoială.

Dar mai periculoasă este tăcerea, la fel de periculoasă este și complicitatea unor oameni care acum (ca de fiecare dată când pumnul opresor iese din manșetă), mai mult ca niciodată, ar trebui să vorbească. Să denunțe aerul fetid care vine iarăși dinspre unii politicieni.

Cum se nasc firile, de ce se hotărăsc ele la un moment dat să vină pe lume și să se cuibărească în noi, să se mențină acolo, ascunse, să respire cu teamă, să nu izbucnească pentru a nu produce implozii… De ce oare nu aleg să fie paralele, ca două fire ferate pe care adorm trenurile din prea multă lipsă de activitate?

Nu este cel mai normal lucru din lume să privești pe fereastră, să-ncerci să vezi dincolo de ea, cine trăiește acolo, cum se-nvelește, cum respiră, cum își vopsește pereții, pentru că, până la urmă, o fereastră nu e decât un ciob prin care s-ar putea privi din când în când lumea și străzile, nu e nimic altceva decât un ochi de sticlă care te ferește de praf și de frunzele care vor să te convingă că toamna se pregătește să vină din nou…

   Mâine dimineață voi scoate sufletul din tine și ți-l voi pune la uscat. E prea umed, prea ud, prea taciturn. Îl voi urca pe sârmă și va sta câteva zile acolo cu mâinile întinse către trecători, să ceară bani de pâine și pentru o sticlă de tărie, va fi înjurat, batjocorit, se va glumi pe seama lui – cine a mai văzut un suflet cerșind de pe sârmă, dintre chiloți și pantaloni de trening? – și de cele mai multe ori nu va fi băgat în seamă. Seara îl voi hrăni cu apă rece și cu trei bice pe spinare, până-și va da duhul.