Datoria, brățară de aur

   Sunt hotărât să dau statul român în judecată. Îl voi mușca de gât și-am să-i mestec lent venele, ca un câine turbat în plină iarnă. Mi-a ucis libidoul, întreținut de atâta vreme cu vise erotice de cea mai bună calitate. Am fost până mai ieri sclavului sexului telefonic cu recuperatoarele de creanțe, fetele acelea cu voci duioase, catifelate, ce te fac să uiți tocănița pe foc și să bâzâi trupește prin garsonieră. Mă sunau domnițele și de zece ori pe zi, uneori mai răstit, sadic, dominant – atunci le vedeam cu ochii minții îmbrăcate în latex și cu biciușca între degete, alteori cu o voce mai leneșă, dar fermă totodată, sigure pe ele în tot ceea ce-mi cereau. Am fost un drogat al depravării telefonice, da, recunosc. E viața mea în joc. Și mă voi răzbuna.

   Sărind pârleazul glumei, vorbim despre nenumăratele apeluri zilnice din partea hingherilor telefonici, cei supranumiți recuperatori de creanțe. Ei sunt colaboratorii băncilor, companiilor telefonice, diverselor firme de utilități publice, sunt cei care te urmăresc zilnic, de dimineață până-n seară, amintindu-ți iritant că ai facturi de plătit. Desigur, este un abuz să fii sunat când te speli pe dinți, când folosești scobitoarea după o amărâtă de shaorma sau după o muștruluială capitalistă a șefului de birou. Recuperatorii nu te iartă nici în metrou, nici în piață, nici măcar atunci când ai crezut că totul s-a terminat și îți poți întinde, domestic, cracii pe măsuța din fața televizorului.

P1010830

   ANPC-ul va înainta o propunere de lege care va limita comportamentul recuperatorilor de creanțe, în traducere asta înseamnă că vor fi nevoiți să nu mai fie giboni, ne vor susura delicat la ureche suma pe care o avem restantă la plata gazului și apei calde, fetițele alea dulci nu ne vor mai excita atât de des pe cât ne-am dori, ci numai de două ori pe săptămână cel mult. Aici vreau lama să-mi tai venele, am devenit isteric. Ce vom face de-acum încolo fără spectacolul zilnic plin de miez etic, oferit de fírmele de recuperare? Nu vom fi mai triști, apatía în rândurile românilor nu va deveni cumva o patologie de neoprit? Sincer, vreau să fiu ținut în priză, să mi se spună zilnic ”nenorocitule, datornicule mizerabil ce ești, treci pe la ghișeu fuga-marș”, nu vreau să-mi fie lăsat de izbeliște spiritul liber ca pana din pletele lui Winnetou. Vreau cătușe, ordine și amenințări. Vreau rigiditate și chingă strânsă pe crupă, sunt un aducător de pagubă oricărei firme nobile prestatoare de servicii.

   În semn de protest pentru acțiunile ANPC împotriva firmelor de recuperare, mă voi închide pentru câteva zile în frigiderul nou-nouț, cumpărat cu creditul pe buletin oferit de cea mai drăguță bancă din cartier. Da, am fost un inconștient atunci când am cerut 1500 de roni pentru a-mi achiziționa abominabila mașină frigorifică ce huruie nesatisfăcută în bucătărie. N-am avut minte, sunt un burgez fără limite dedat huzurului. Pleosc! Pleosc! O mănușă neagră mă pocnește peste față, iar tocul-cui al îngerului sexy de la celălalt capăt al firului mi se înfige direct între fese.

”Academia Cațavencu” print 5 oct. 2015

Anunțuri

Stâna mare a oilor ipocrite

   Există pe undeva o confuzie despre care aș vrea să spun câteva cuvinte. Ar fi necesare câteva lămuriri în legătură cu presupusele cărămizi pe care le-am adăuga unor monumente în viață, dar și despre starea de lehamite pe care unii o încearcă, pe bună dreptate uneori, ce se definește și prin tăcere.

   Faptul că am ales să vorbesc deschis, printre multe altele, despre mizeriile gramaticale ale Mariei Grapini sau că la începutul lui septembrie mi-a ieșit în cale mausoleul de impostură numit Cristiana Sîrbu, nu are caracter accidental. Nu sunt un ”grammar nazi” obsesiv ce urmărește virgulele oricui, am multe alte preocupări, din păcate mai trebuie să și muncesc pentru bucata de pâine pusă pe masă, dar mă sufocă diletantismul și coțcăria. Altfel nu-mi pot imagina cum ajung persoane de acest calibru să dețină diplome, tot felul de titluri academice și, pe baza lor, să ocupe funcții în statul român. A scrie despre aceste aspecte nu reprezintă nici pe departe un sprijin (cum ar putea fi?) oferit imaginii acestor parveniți. Dimpotrivă, cred că numai prin lovituri succesive date comportamentului lor zilnic, se poate crea reala imagine a ceea ce sunt ei cu adevărat.

   Am ales să nu tac. Și nu de ieri, de azi. Întâmplător am reînceput să scriu în românește doar de câteva luni. Beneficiez de imensul avantaj al autocefaliei: nu mă plătește nimeni, nu-mi sunt dictate punctele de suspensie, nu mă aflu în țară pentru a fi prizonierul bisericuțelor inerente, cluburilor de presă, cercurilor literare, nu scriu cu teama că mi-aș deranja prietenii, șeful, socrul ce m-a pus în funcție sau pe Petrache de la partid, nu plec urechile la zvonurile gospodinelor afectate de cine știe ce terapii la modă și, fundamental, încerc s-o fac doar din încheietura propriilor mâini.

   ”Bine, mă, și ce rezolvi?”

   Nimic. La nivel de sistem, nimic. Nu sunt nebun, nici naiv, nu trăiesc pe norișori și nu fumez iarbă ciudată. Dar sunt convins că tăcerea pe care foarte mulți au luat-o în brațe, nu face altceva decât să ne afunde și mai tare în rahat. Dacă toți ”neica nimeni” de pe facebook ar spune din când în când lucrurilor pe nume, poate că s-ar mai îndrepta câte ceva prin țărișoară. Știu, e mult mai comod să te cațeri cu burta plină, trăgând pârțuri suficiente, în turnulețul tău de fildeș, mimând de-acolo o sclipire suverană. Dar nu e suficient. Vorbitul în pungă e toxic, toată ceapa aia de la prânz se-ntoarce pe aceeași țeavă și te inundă. Prin tăcere și prin lehamite s-a ajuns, statistic, ca populația tânără să consume, scelerat, doar porno și manele, doar prin tăcerea celor ce pot, dar nu vor să vorbească, au ajuns cretinii să dorească să-l închirieze pe Pleșu ca bufon pentru bairamurile de familie.

   Pentru că jemanfișismul ăsta obtuz, dulcegăriile zilnice de pe ziduri, tonul ăsta pretențios, sensibil, romantic și plângăcios pe care unii îl adoptă la nesfârșit pentru a-și umfla ego-ul cu like-uri, manifestările de plod tembel ale adulților ce nu înțeleg realitatea, ne-au adus aici: în stâna mare a oilor ipocrite.

pwp

Preluat de powerpolitics.ro

Despre noțiuni de cerc și zăbale de marțipan

   A tăcea este venin, a-ți lipi buzele înseamnă de multe ori să accepți că viața cu fermoar este tot ceea ce ți-a rămas și așa vei merge pe stradă la nesfârșit, așa îți vei crește copiii, vei sta la masă, așa vei butona telecomanda. Mut. Solemn. Ca un pește de porțelan cu burta lipită de mileu. A alege cercul și a te tolăni confortabil în geometria dictată de alții, fără să crâcnești nici măcar atunci când ți-e luată canapeaua de sub fund, e impardonabil. A mesteca eterna zăbală între dinți, a o plimba de pe o gingie pe alta sperând că oțelul rece te va trezi din reveria prostiei, e iarăși o greșeală ce nu-ți va fi iertată prea curând.

   Ne-am obișnuit să arătăm cu degetul și să căutăm vinovații. Perfect, de ce nu? O voi face și eu, asumându-mi riscurile de la prima până la ultima virgulă. Haideți să vedem de ce ni se întâmplă și cine e responsabil pentru circul în care suntem foci cu mingea pusă pe bot.

   Ordinea este aleatorie, folosesc doar un zar jucăuș ce zvâcnește din mantă în mantă. Degetul mi se îndreaptă, firesc, către cei ce simulează că ne conduc. Sunt vinovați pentru că sunt doar niște scamatori ieftini fără vlagă, impuși pentru a fi ”aleși”. Habar nu au pe ce lume trăiesc, ei execută fără să discute, ei reacționează, nu gândesc. Iau poziția de drepți la comanda degetelor pocnite. Sunt doar niște păpuși jalnice, anacronice, ce-și plimbă la ordin fundurile dintr-o barcă în alta, sunt doar niște barbugii de provincie stabiliți vremelnic în camerele hotelurilor de lux din București pentru a-și da votul ca turmă. Mi-e milă de puținii rătăciți ce par să aibă suflet. Judecătorii, procurorii, înalții funcționari din instituții – toată această castă intangibilă ce are comportament de vechil sadic, toată această lume ce face și desface peste capetele tuturor, ce nu ține seama de legi și morală, această trupă de desant ce monopolizează legea pentru ei și pentru cei ce știu să ungă. Condamn tăcerea celor ce știu exact ce se întâmplă și nu au curajul de a ieși în față, muțenia execrabilă în plină eră a tehnologiei mă face să cred că până și ”mâinile curate” s-au împuțit acum și nu mai sunt șanse, nici săpun destul, pentru a se curăța pe deplin.

   Vinovate sunt și elementele putrede din poliție, servicii, armată, zecile de mii de epoleți pe care au micționat pe rând toți șmecherii țării, sunt vinovate pentru crearea, menținerea și dezvoltarea până la perfecțiune a unui sistem diabolic de îmbogățiri peste noapte. Cei cinstiți și bine intenționați, de existența cărora sunt convins, sunt și ei extrem de vinovați. Pentru că tolerează prin tăcere. E o complicitate absurdă pe care mi-e greu să o înțeleg. Profesorii atinși de mită, de trafic de influență, cei care se murdăresc de banii de perdele din fondul clasei, numirile politice din școli, spitale, facultăți, toți cei care dau și primesc, toți cei care cred că a condiționa pe bază de plic e soluția universal valabilă sunt vinovați profund. Vina o poartă și cei care au venit cu ghișeul de acasă, dar și cei care acceptă umil cozile nesfârșite.

   Ce să mai spunem despre tăcerea vârfurilor, despre botnița comodă pe care și-o așează singuri peste gură intelectualii? Tocmai cei care ar putea să vitrioleze prin scris, dar și prin prezență, voce, gest și faptă, toate nelegiuirile la care sunt martori. Cum să nu arăți cu degetul și să nu te scuturi scârbit când vezi împerecherile pentru bani și funcții practicate de elite, de ce să nu amintești de ”sectele” în care se adună și se sărută reciproc pe frunte? Despre mila și compasiunea răspândite de Biserică în schimbul banilor fără număr și plecăciunilor deșarte ale celor mulți, mai are rost să aducem aminte, aici nu există vinovați? Sminteala este răspândită cu entuziasm și interes de sus în jos, dar este primită cu oarbă fervoare de gurile-cască. Culpa este, logic, distribuită în mod echitabil, dar este rușinos să recunoaștem.

    Vinovați sunt și principalii producători și realizatori din mass-media, cei care încurajează tacit prezența pe sticlă de ani de zile a nulităților extreme ce se perindă prin platouri, se fac extrem de vinovați pentru poluarea cu zerouri a unei întregi populații ce are nevoie ca de aer de exemple pe care le-ar putea urma. Foarte mulți dintre ei se mânjesc pentru un pișcot, pentru o vacanță pe nisipuri fine, pentru un rahat de comision ce le plătește mai repede rata la bancă. Au uitat că presa se face cu coloană, nu hârșâindu-ți nada curului pe bancheta de piele a mașinii sponsorului emisiunii.

   Dacă vom mai căuta vinovații, îi vom putea găsi acolo unde se împrăștie confuzie și, bineînțeles, acolo unde mințile sunt acoperite cu basmaua călduță a toleranței totale.

   Vinovați suntem cu toții deoarece știm foarte bine această poveste, nu am descris nimic nou aici. Poate doar imaginea unui cerc în care am fost introduși cu toții și din care nu știm să ieșim, ne va face să cădem pentru o clipă pe gânduri. Poate. E posibil ca scena complicității comune să ne arunce cu forță scaunele din sală peste capete și să ne trezească.

   Dacă nu realizăm că tăcerea este cea mai mare greșeală, atunci pregătiți-vă pentru ce e mai rău: într-un viitor nu foarte îndepărtat vă vor spune copiii că ați fost niște ipocriți, apăruți în viețile lor degeaba. Ultimul pe listă sunt eu, cel care e scobitoarea între pleoape și piuneza de pe scaun. Singura mea vină e că nu știu să lovesc mai tare și că nu pun buze pline de ruj pe perete.

”Academia Cațavencu” online 30 sept. 2015

Asasinii cu arme vs. asasinii cu vorbe

   M-a surprins să constat uneori că sunt mulțumit de existența actelor de terorism, de barbarii ce iau avioane și le lovesc de blocuri, de crimele săvârșite de jihadiștii radicali, de cei ce au sechestrat peste 200 de fete în Africa, de bombele puse în trenurile din Madrid și în metroul din Londra, de gloanțele trase în capetele caricaturiștilor de la Charlie Hebdo. Sunt mulțumit în general de tot ce înseamnă exhibarea propriei demențe în public și de efectele acesteia.

   Dacă nu ar fi existat aceste acte criminale aș fi continuat să cred că încă mai suntem un popor blând, Anele lui Manole și miorițe de muls, creștini până-n măduva oaselor gata să vărsăm cascade de lacrimi pentru cele mai mici suferințe ale semenilor noștri. Dar nu este așa, actele barbare au scos la iveală tembelismul din capul multora, am văzut multe reacții rasiste, xenofobe, ultranaționaliste, gesturi exagerate ale unora de a-și apăra ceea ce-și imaginează că dețin. Avem, ca nație, aceleași beteșuguri ca oricare alta, în únele cazuri particulare poate că suntem mult mai suferinzi. Expunerea la aceste valuri de crime odioase ne-a scos la suprafață aceleași expresii de ură și intoleranță întâlnite cam peste tot în lume. Suntem și noi la fel de săraci sufletește și bolnavi emoțional ca o mare parte din populația europeană. Vina o poartă sistemul de valori pe care îl avem, educația ce ni se dă, incompetența multora dintre părinții și profesorii ce mimează doar faptul că-și fac datoria, precum și neputința noastră de a diseca până la extenuare orice tip de informație ce ne este adusă la cunoștință. Ignoranța, lipsa de interes, jemanfișismul extrem de găunos duc către o dezumanizare progresivă și permanentă.

   Ca persoană ce am încercat mereu să măsor de cel puțin două ori înainte de a spune, scrie sau a face ceva, mă simt victimă a acestei societăți bolnave, fără pic de empatie, incapabilă de foarte multe ori să înțeleagă lucruri bazice. Mă simt victimă a intoleranței gratuite, a prostiei dusă la rang de virtute, a frazelor emise fără nici cel mai mic efort de a conține o doză minimă de echilibru, mă simt victima unei părți importante a populației imbecilizată de dogme, tradiții, obiceiuri care de care mai ireale și fantasmagorice.

   Mi-aș dori ca această parte a societății să aibă parte doar de gineri sau nurori de altă rasă, culoare, naționalitate sau orientare sexuală, mi-aș dori să se confrunte direct măcar o dată în viață cu ”pericolele” pe care le vede la tot pasul. Mi-aș dori ca mulți să simtă răceala unei guri reci de mitralieră în tâmplă, să doarmă pe sub poduri, în parcuri sau în pădure, să trăiască cu mai puțin de 1 euro pe zi, copiii lor să nu aibă apă curentă sau pâine în dulap, mi-aș dori să-și pună sandalele scumpe pe gleznă și să facă o plimbare pe jos, la 40 de grade, de la București la Giurgiu. Nu e Sahara, dar pot suferi puțin de sete și de cald. Mi-aș dori ca orice emițător de fraze să aibă puterea de a se pune în pielea celui pe care îl judecă. Dar știu că este imposibil. Educația primită este atât de goală, încât nu vor face aceste lucruri niciodată.

   Tocmai de aceea continui să mă simt victimă. Și să mă bucur că asasinii cu arme au fost capabili să-i descopere pe cei vocali, bine îmbrăcați, tunși modern, parfumați, de lângă mine.”

”Academia Cațavencu” online 22 sept. 2015

Lecții despre diaspora

   Cârtim pentru că ne pasă. N-am uitat că-n spate sunt ai noștri, familiile, chioșcul de pâine, cinema-ul și băncile din parc, n-am uitat nici un moment că am plecat cu gândul, foarte mulți dintre noi, de a ne-ntoarce. Nu suntem toți ”răducioi” contemporani și nu ne-am pus curul în palme așa cum nenumărați tembeli afirmă cu gura până la urechi. Încă avem drept de cuvânt și de vot, atât timp cât ne rămân pașapoartele în buzunare, atât timp cât cumpărăm case în țară și plătim, cum statul cere, impozite și dări, încă putem s-avem opinii atâta vreme cât am văzut că există țări unde nu se cheltuiesc miliarde pe panseluțe fără a face pușcărie, putem să cerem ca oamenii să se miște, să gândească și să acționeze și altfel. Deoarece, spre deosebire de cei ce-au rămas la ”parizerul național”, noi am văzut și altceva, avem ceea ce se numește ”termen de comparație”.

   Cârtim pentru că nu vom putea fi niciodată o Nouă Zeelandă, o altă Canadă, o a doua Suedie sau o mini-Americă, dar măcar vedem pe-afară că alții au renunțat la gaura din curte, au apă pe conductă și gaz pe țeavă, pun hârtiile la coș și prăjesc cârnații în locuri special amenajate. Au grijă de câini și nu conviețuiesc cu haitele flămânde, violurile nu-s tratate cu indulgență și potăile politice au viață scurtă. Discursul conform căruia ”am plecat și nu ne mai privește” este inept și fără scuză. Mulți tac pentru că muncesc ca niște sclavi de dimineață până seara, au copii de crescut și de trimis la școală, bănci de plătit, rufe de spălat și multe guri de hrănit, foarte mulți s-au lovit în ultimii ani de criza economică, iar cheful de-a pălăvrăgi pe facebook s-a mai stins.

   Cârtim pentru că treningul cu sclipici, poza cu bemveu și bancnotele ce flutură sfidător nu au pentru toți aceeași grotescă relevanță, unora dintre noi le-a mai rămas o urmă de creier și câteva taste de bătut. Nu vorbim pentru a da lecții de democrație sau de civilizație occidentală, ci pentru că dacii sau Brătienii sunt incapabili să ne mai ajute cu ceva. Indivizii ce ne poartă din barcă-n barcă acum, aleși prin vot, desigur, sunt doar niște jalnici mafioți cu limba dulce și cămăși călcate la dungă. Atenția trebuie să ne fie canalizată către ”azi” și ”mâine”, lăsați-i pe strămoși să doarmă-n liniște, nu se mai pot ridica din groapă. Iar dac-ar face-o, mai în glumă, mai în serios, ne-am pune la rând ca să le pupăm, smeriți, moaștele.

   Cârtim din poziția celui ce e departe, la mii de kilometri. Distanța aduce echilibru și răcoare oricărui tip de discurs, suntem la mijloc, între casă și noua gazdă, putem palpa zilnic diferențele. Am plecat pentru a ne fi mai bine, dar răul nu se șterge cu mopul. Vorbim și pentru că există doar două variante: cei de-acasă ne vor asculta și pe noi sau își vor înfunda vata în urechi. În cazul celei de-a doua, măcar vom putea dormi cu conștiința împăcată.

   Cârtim pentru că nu suntem diaspora. Suntem noi, dintre voi, cei ce-am plecat un pic pentru a veni cu lumea înapoi.

Apărut în ”Academia Cațavencu” și ”Viața Liberă”

Prof. Univ. Dr. Cristiana Sîrbu, asasin al limbii române

   Priviți cu atenție următoarele fotografii având la îndemână o cutie de Colebil. Doamna prof. univ. dr. Cristiana Sîrbu este o prezență agreabilă. Doar că pur și simplu produce vomă prin modul în care masacrează limba română. Școala românească ce produce, din păcate, și tâmpiți are la catedră și profesioniști de acest calibru jalnic. Este a mia dovadă că abatorul numit industrie a titlurilor pe bandă rulantă a mai scos un produs finit.

   Personajul din imagine apare în fotografii alături de Ion Iliescu, Petre Roman, Liviu Dragnea, Emil Constantinescu, ofițeri ai armatei. Irelevant pentru mine. Dar ilustrativ pentru a ne da seama cum se practică mersul de-a bușilea pe piscurile parvenirii. Gusturile doamnei pentru mașini, bluze transparente, poptămaș și teotrandafir sunt vizibile. Nimeni nu-i perfect.

   Mergeți pe vârfuri pe wall-ul d-nei Sîrbu. Nu o deranjați dacă doriți să-i vedeți postările și asasinatele ortografice. La primul aviz, acest tip de persoane închid pagina și fac curățenie. După aceea, nici măcar gura nu le mai miroase. Călătorie plăcută. Și gândiți-vă doar un moment: copilul dvs. poate primi educație din partea dânsei.

   Vă doresc ”succesuri”. Abia e luni. Mulțumiri sursei.

   Cazul Cristiana Sîrbu a fost preluat și de mass-media națională: video Observator Antena 1, B1TV, Adevărul, Nasul TV, Academia Cațavencu, Ziua News și de numeroase pagini web de informații.

observatorsincron
Enter a caption

   ”Doamna Cristiana Sîrbu, doctor în Ştiinţe Agronomice şi profesor universitar în cadrul Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti are o viaţă socială foarte activă pe care o împărtăşeşte cu fanii de pe Facebook. Paul Gabor, un internaut, a realizat chiar o galerie cu câteva dintre „piesele de rezistenţă” – Adevărul

   ”Cristiana Sîrbu, fosta consilieră a lui Ion Iliescu și Emil Constantinescu, ditamai profesorul universitar, așa cum îi place să se laude, pocește limba româna mai ceva ca Maria Grapini. Pesemne, în semn de solidaritate cu europarlamentarul pus la zid de oamenii răi din presă pe motive de gramatică știrbită, doamna fostă comunistă, actuală analfabetă, Cristiana Sîrbu, nu a vrut să-și lase colega de prostie singură. Așa că s-a dat în stambă, s-o vadă toată lumea, inclusiv elevii de la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti cărora le predă „an” română. Da, da, ați citi bine. Doamna Cristiana Sîrbu se exprimă și scrie nazal…. adică [an]… căci „î”-ul este arestat în sutien. Priviți cu atenție imaginile selectate de blogger-ul Paul Gabor, iar apoi dezbatem!” – Nașul TV

   ”Sărmâna, doamna Adela, sărmâna şi lu doamna Grapini, ţineţio tot aşea şi vă mulţumim că exista-ţi! Voi, cei fără doctorat şi Steaua României, v-aţi prins acum de ce-i mai bine să fii refugiat sirian decât român european? 🙂 Cetăţean român admirator şi popularizator: Paul Gabor – om simplu, din popor, cu Facebook.” – Academia Cațavencu

Întrebările lui Dan Terteci

Mulțumesc, Dan Terteci, pentru acest interviu:

   Pe Paul l-am descoperit pe facebook. Ceea ce mi-a atras atenția la el au fost postările pline de nerv, argumentele lui, dar mai ales faptul că răzbătea o atitudine rezonabilă. Mi s-a părut la un moment dat că simt o amărăciune în „glasul” scrijelit online. Este un jurnalist plecat din țară în urmă cu 15 ani. A luat calea exilului pentru că aici, spune el, a devenit incomod sau nu se mai regăsea în peisaj. L-am abordat și am discutat împreună, prilej potrivit pentru a ne cunoaște reciproc.

Dan Terteci

Stăm de vorbă zilele astea pe privat, poate construim o discuție interviu?

Paul Gabor

Dane, oricând, în limita timpului disponibil. Cu calm.

Dan Terteci

Mâine poți?

Paul Gabor

Cred că da, între 15 și 18 ora României. E ok?

Dan Terteci

Perfect pentru mine, mulțumesc frumos.

Paul Gabor

Eu mulțumesc, vorbim… Dacă îți vine mai bine, putem discuta mâine de la 10.00 (9.00 la mine), ambele variante îmi sunt comode. Cum dorești.

Dan Terteci

Poate de la 11?

Paul Gabor

Ok… batem în cuie… spune-mi și mie ce planuri ai, așa dintr-o bucată…

Dan Terteci

Să fac un interviu cu un om deștept pentru blogul meu, nu e o temă, c i o discuție

Paul Gabor

Ok, mâine vorbim serios….  azi ești incapabil

Dan Terteci

Incapabil sunt de când m-am născut

Paul Gabor

Bine, Dane, vorbim la cafea… pe-ndelete…

Dan Terteci

Seară faină

Paul Gabor

La fel.

Dan Terteci

Bună dimineața.

Paul Gabor

Bună, Dane.

Dan Terteci

Ești pe mobil? Nu o să putem face mare lucru, o să îți fie foarte greu.

Paul Gabor

Acum am trecut pe laptop. Ok, trage… ai cafea lângă tine? S-ar putea să dispar, mai cade din când rețeaua. Fac ăștia lucrări, montează nu știu ce releu. Așa că…

Dan Terteci

Asta am făcut, că am stat treaz toată noaptea. Am avut emoții știind c-o să vorbesc cu tine.

Paul Gabor

Hai, lasă-mă…

Dan Terteci

Pari un răzvrătit sau e doar marketing?

Paul Gabor

De ce ar fi marketing? Nu vând nimic, Dane.

Dan Terteci

Trafic pe blog.

Paul Gabor

Răzvrătit e mult spus, poate sunt un veșnic nemulțumit. Blogul este 99% în spaniolă. De foarte puțin timp scriu în română pe el. Și doar jocuri de cuvinte.

Dan Terteci

Nemulțumirea asta e factor de progres?

Paul Gabor

Pentru o minte deschisă, fără ca neuronii să pice din cap, da. E un factor real de progres.

Dan Terteci

Pentru o logică a dialogului propun, dacă ești de acord, ca răspunsul la fiecare intrebare să fie într-un singur calup.

Paul Gabor

Te menține treaz. Atent. OK…

Dan Terteci

Ce te nemulțumește fundamental?

Paul Gabor

Inerția. Faptul că avem mereu nevoie să ni se arate drumul, ne punem speranțele în tot felul de înțelepți, de guru, de iluminați. Avem o minte ce doarme cu spume la gură, fericită parcă de faptul că nu o deranjează nimeni.

Dan Terteci

Aici e mult de discutat, Bukowski spunea că pentru a-ți da seama că ești prost trebuie, totuși, să-ți meargă mintea.

Paul Gabor

Dacă voi încerca să fiu elegant, mi se duce naibii doza de sinceritate la vale. Tata are o vorbă: ”Cine-i prost, să moară” Știu, pare abrupt, poate la fel de tăios ca o sabie din filmele lui Tarantino, dar cred că proștii își merită soarta. Îmi cer scuze, nu folosesc lubricant când scriu.

Dan Terteci

În opinia ta, oamenii se nasc proști sau devin cu timpul!?

Paul Gabor

Adaug dacă îmi permiți….

Dan Terteci

Sigur…

Paul Gabor

Dacă s-ar impozita prostia și tupeul, România ar bate PIB-ul Germaniei și pe madam Merkel la fund cu lejeritate.

Dan Terteci

Eu nu cred că românii sunt proști, și tu ești român, și eu, și mamele noastre… Sunt proști peste tot, dar nu cred că densitatea e mai mare la noi ca în alte prăți.

Paul Gabor

Oamenii se nasc buni. Prostia vine cu timpul. Din ignoranță, din lipsa de preocupare a părinților, a sistemului, din viteza cu care suntem obligați să ne câștigăm pâinea, nemaiavând timp pentru altceva. Românii nu sunt proști, nici mie nu-mi plac generalizările, desigur, dar folosesc deseori acest tip de infuzie pentru a-mi trezi oamenii dragi din jur. Uneori trebuie să pui sclipici pe frază pentru a deschide ochii celui care citește.

Dan Terteci

Când ai plecat din țară!?

Paul Gabor

În mai 2000 am ajuns în Spania după o tentativă eșuată de a trece la greci. Nu eram, să neamintim, în UE. Erau granițe ce se treceau noaptea – Albania, Macedonia, etc. M-au prins grecii, mi-au dat o bătaie bună și m-au trimis acasă. Uimitor, mi-am ”uitat” pașaportul în mașina de spălat și am cerut altul nou. Cu care am plecat în Spania.

Dan Terteci

De ce ai plecat?

Paul Gabor

După terminarea stagiului militar în 1994, am cunoscut lumea radioului. Am lucrat în radio și în presa scrisă locală din Galați. Nu sunt un tip comod, am gura mare și de foarte multe ori îți bușesc lucrurile în față. Când nu mai poți, nu mai ai loc, nu mai poți deschide gura sau trebuie să te afiliezi unuia sau altuia, alegi să pleci. Cauți altceva. Am plecat căutând altceva. Un amestec de inconștiență, aventură, luminițe la capătul unor tunele necunoscute. Nu mă simt bine nici azi, când văd că nația din care am plecat condamnă, târziu, nonagenarii torționari, dar râde în fața unui viol terifiant.

Dan Terteci

Ne lipsesc toleranța, spiritul solidar în construcții sociale și mai ce?

Paul Gabor

Ne lipsește moderația, Dane. Suntem prea zbuciumați, prea nerăbdători cu noi înșine. Am scos capul, ca popor, din comunismul ăla ordinar și prea dorim ca toate să ni se întâmple repede. Dacă s-ar putea, fără să facem mare lucru pentru asta. Americanii vin, dar nu ne vor umple hambarele. Am devenit din grânarul Europei, un biet grătar pe care ne sfârâie doar visele în week-end. Suntem grăbiți, trece viața pe lângă noi și ne prinde mereu aruncând ocheade în curtea celuilalt.

Dan Terteci

Simt uneori o mâhnire a românilor plecați peste hotare cu privire la românii rămași în țară. E real, nu există riscul să ne hăituim când am putea să facem o împreunăzidire, cum spuneau sfinții părinți!?

Paul Gabor

Nu cred că cei din afară au ceva cu ceialalți. Există și aici un paradox în legătură cu graba de care vorbeam mai devreme. Poate și noi greșim, cei din străinătate: vedem altceva, alte realități, ne dăm seama că se pot face lucruri și altfel, nu doar prin pile, cumetrii și relații, și vrem ca toate astea să prindă rădăcină și acasă. Pe pagina mea de facebook poate că folosesc mai mulți decibeli în ton, dar o fac cu inima strânsă și cu mare drag. Sunt de părere că trebuie să existe un impuls pentru trezire, iar prin cuvinte e greu dacă nu zgâlțâi un pic. Oamenii deja s-au lenevit, nu mai citesc, ce depășește câteva fraze deja e trecut la capitolul ”boring”, e enervant și plictisitor. S-a dus naibii fondul, acum contează tweet-ul și citatul din Coelho, poza cu ceașca de cafea și pupicul de noapte bună. Eu aleg să pun mâna pe inima celui de lângă mine după ce i-o trântesc puțin de pământ, așa înțeleg eu zidirea.

Dan Terteci

Nu există riscul să ne timorăm?

Paul Gabor

Nu am fost mereu timorați, cât de mult mai putem cădea în genunchi? Vor exista mereu doritori în a ne privi de sus, mereu vor fi interese ca noi să fim doar piață, să fim în patru labe cu gurile deschise și cu eșarfă peste ochi. Ar trebui să ne dăm seama că mai jos nu se poate. Spunea un prieten că ne aflăm în cel mai bun moment al istoriei noastre. Nu sunt apt să evaluez eu istoria românilor, sunt un nimeni în drum, dar pot visa că se poate mai mult. Și am dreptul și obligația de a vorbi, de a arunca cu ”barda” atât cât mi se permite și cât pot avea o țintă, am obligația de a-mi suge eu singur toată gelatina pe care o pot avea la un moment dat în propria-mi coloană vertebrală. Și, peste toate astea, vreau să arăt că există și ghiocei ce stau plecați, dar și cactuși ce stau drepți, în piatră, în mijlocul arșiței.

Dan Terteci

Aici ar trebui nuanțate lucrurile. Un popor care nu își respectă valorile, format din oameni care lasă impresia că nu se respectă între ei, care se vând, poate să fie respectat de celelalte națiuni!?Mă refer aici la politicile publice, nu la fiecare individ în parte.

Paul Gabor

Sigur că nu, până și cei mai aspri negociatori te respectă dacă nu stai în genunchi la masa tratativelor. Trebuie să ne cunoaștem valorile, să le respectăm și să avem în permanență de învățat. Asta nu înseamnă, pe de altă parte, că Burebista, Ștefan cel Mare, George Enescu, Eliade, vor veni să muncească în locul nostru. Trebuie să ne dispară himera asta din cap, ei sunt exemple, vor fi mereu statui puse la locul lor cu respect și admirație, dar nu ne vor lua gunoiul din fața ușii, nici nu mai au puterea de a ne învăța bunul-simț. Politicile publice, îmi pare rău s-o reafirm, sunt de cele mai multe ori făcute de oameni fără nici un fel de pregătire, fără un interes real în a pune ceva pe picioare. Încă nu ni s-a demonstrat ceva în acest sens. Pe plan local se mai fac ”minuni”, mai sunt pe ici-colo gospodari ce răsar ca roua, dar de la București ni se oferă din păcate doar imaginea dezastruoasă a unei haite mereu flămândă, mereu pusă pe furt, o gașcă de profesioniști în barbut politic și economic. Respectul se câștigă, nu se cerșește în Piața Romană.

Dan Terteci

Când vorbeam despre valori nu mă refeream exclusiv la valorile venite din istoria neamului, ci mai degrabă la o restaurație a meritocrației, care să ia locul cleptocrației din ultimii 5 de ani.

Paul Gabor

Când am avut o meritocrație pentru a o putea readuce la locul ei? Niciodată. Acest concept trebuie introdus încă de la grădiniță, trebuie supt de mic, să ne învățăm copiii că doar pe bază de profesionalism, responsabilitate și muncă se poate urca pe orice scară. Cleptocrația e un status, Dane, e o stare de fapt generalizată. E un ”modus vivendi” atât de bine înfipt de sus în jos în societatea noastră, încât alte propuneri ni se par extraterestre. La noi nu poți băga o panseluță în pământ dacă nu o plătești de 15 ori, afară unii fac pușcărie pentru intenție.

Dan Terteci

Dar observ și o atitudine de constatare a situației și resemnare. Nu ieșim din pasivitate. Acel „să se facă”. Cum putem rupe lanțul slăbiciunilor?

Paul Gabor

Recurg la un truism vehiculat în permanență peste tot: printr-o educație normală, civică, responsabilă, bazată pe exemple și atitudini cinstite, având o proiecție realistă asupra a ceea ce dorim de la copiii pe care îi avem în bănci. Există un pericol pe care, din prostie și îngâmfare, riscăm să nu-l vedem: cei mici, pe care credem că-i vom modela la nesfârșit, au și alte repere în ziua de astăzi. Au multă informație la îndemână, au mult mai mult spirit critic decât am avut noi. Pot contrasta rapid orice tip de informație. Vor crește și vor pleca imediat în afară dacă noi nu le vom oferi un mediu normal pentru a-și dezvolta calitățile pe care le au. Să nu ne plângem de pe acum că peste 50 de ani România va fi un parc geriatric. Ne paște asta dacă nu ne trezim acum. Occidentului îi e sete de creiere și de forță de muncă cu bună calificare.

Dan Terteci

Te-ai împlinit după ce ai plecat din România?

Paul Gabor

Ce înseamnă a te împlini, Dan Terteci? Suntem subiectivi pe tema asta. Unii sunt împliniți când își mai adaugă un etaj la vilă. Eu mă simt normal într-o societate ce mă respectă pentru munca mea, îmi pot cumpăra o carte când doresc, pot ieși la un restaurant decent când îmi poftește inima, pot să fac vacanțe, pot să înot în ”apele” care-mi plac și pe care le-am căutat. Mă simt bine în viața mea. În orice moment poate fi loc de mai bine, dar nu-mi fac planuri, nu caut ținte și-mi păstrez suflul pentru a umbla mereu drept pe strada mea, printre vecinii mei, printre cei ce m-au primit.

Dan Terteci

Împlinirea înseamnă, pentru mine, modul în care parcurg drumul, nu destinația. Care e frica ta cea mai mare?

Paul Gabor

Mi-e teamă să mor nemulțumit de tot ce văd și de tot ce se întâmplă. Dar de ce ți-e frică, nu scapi. Mi-e teamă că nu ne vom da seama niciodată că suntem o societate-paiață, cinică, naivă, suntem niște monștri, pe alocuri, ce interpretează un rol extrem de serios pentru a-și camufla nebunia de care suferă.

Dan Terteci

Pesimistule!

Paul Gabor

Îmi cer scuze, prefer dușul rece oricărei supe reîncălzite.

Dan Terteci

Nu ai de ce să te scuzi, cred eu. Mă gândeam acum la un lucru, dacă situația este fără ieșire, e înțelept să ne mai agităm. Știi vorba aia: „unii, aflați în mlaștină, nu se pot abține să nu se agite”! Ce zici!?

Paul Gabor

Am ales să nu mă mai agit de foarte mulți ani, mi-am redus zbuciumul activ în momentul plecării din țară pentru că am simțit că-mi pocnește capul. Acum, de la distanță, răbufnesc uneori pentru că am nevoie de supape din când în când. De ce am ales plecarea și nu am dat din mâini? Pentru că am o viață, dar nimeni nu este atât de capacitat să-și bată joc de ea. Poate doar eu. Și am făcut alegerea.

Dan Terteci

Te-ai întoarce să construiești dacă ai avea ocazia!?

Paul Gabor

Depinde ce înseamnă ocazie. Depinde de câtă libertate ți se dă pentru a construi, de câte garduri trebuie să sari zilnic pentru a cosi iarba ta, pentru a face ordine în propria ogradă. Depinde foarte mult dacă cei de acasă te pot vedea ca un constructor și nu ca pe un infatuat ce vine să dea lecții de etică și morală. Sunt multe variabile în ecuația asta.

Dan Terteci

La ce te așteptai de la interviul ăsta?

Paul Gabor

La o discuție amicală, ceea ce cred că a fost pentru amândoi, la o descoperire reciprocă. Am răspuns invitației tale cu drag și fără să stau pe gânduri. Îți mulțumesc pentru timp și pentru interes.

Dan Terteci

Îmi dai papucii!?

Paul Gabor

Deloc.

Dan Terteci

Zgârcitule.

Paul Gabor

Nu, Dane. Am timp. Încă. Pentru orice mai ai pe trăgaci.

Dan Terteci

Ce ai fi vrut să te întreb?

Paul Gabor

Răspund spontaneității tale, nu aștept nimic precis.

Dan Terteci

Mă gândeam că poate ai vreun subiect pe care ții să ni-l dezvălui.

Paul Gabor

Sincer, nu. Nu am ”marfă” ascunsă.

Dan Terteci

Crezi c interesează pe cineva discuția noastră?

Paul Gabor

Presupun că printre amicii tăi pot fi oameni interesați și de alte ”oglinzi” decât cele pe care le au zilnic. Mi-ar plăcea să știu de ce.

Dan Terteci

Ce „de ce”!?

Paul Gabor

De ce ai m-ai luat țintă-piept?

Dan Terteci

Ah… pentru că așa am simțit, că ești un om mult mai deștept decât mine și îmi place să mă bag în seamă cu oamenii ăștia.

Paul Gabor

Exagerezi, Dane. Și ești amabil.

Dan Terteci

Îți mulțumesc, mă bag la editat și să-l arunc sus. Nu exagerez deloc.

Paul Gabor

Îl publici pe blogul tău?

Dan Terteci

Ambele.