Condamnarea lui Vișinescu, o piesă proastă de teatru pentru un public cu nădragii în vine

   Ce am înțeles eu de la bestiile comuniste este că bătaia era ruptă din raiul sovietic, importată cu succes din gulagurile siberiene, mult mai sfântă decât secera și ciocanul, mai curată ca lacrima Anei Pauker și, desigur, reușea să aducă deținuții pe calea cea dreaptă cu ajutorul bâtei, lanțurilor și înfometării atroce la care erau supuși în închisorile regimului. Este o glumă. Amară. Ce strânge stomacul și-l face să tremure. Condamnarea lui Vișinescu este ca un glob cenușiu, fără strălucire, agățat în pomul de iarnă. Spaniolii folosesc acel ”ni fu, ni fa”, adică nici cald, nici rece. Îmi este indiferent că un pensionar cu un picior în groapă a primit acum, după zeci de ani în care și-a mâncat liniștit bănuții, o sentință cu executare. Ticălosul a trăit bine pe vremea când era zbir și îmbrăca uniforma de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat. A ieșit la pensie netulburat de nimeni, s-a retras în apartamentul său din București din care ieșea liniștit la piață pentru a-și cumpăra gogoșarii și merdenelele, poate că a jucat și șah prin parc, șeptic și table cu vecinii de vârste apropiate. A avut tot timpul din lume să se bucure de o bragă rece-n Cișmigiu și să spargă semințe pe malul lacului. E un caz mărunt, Alexandru Vișinescu este unul dintre puținii fraieri pe care sistemul i-a lăsat din brațe pentru a umple de praf ochii opiniei publice. ”Trebuie să le dăm sclavilor un motiv de bucurie, pe cine pică măgăreața?” – arătătorul l-a ales pe cel care a fost găsit vinovat de moartea a 12 deținuți. O infimă alinare pentru familiile nenorocite și o bucurie de proastă calitate, de scurtă durată, pentru aplaudacii dreptății din poignet. Așa suntem noi, rânjim penibil în fața paiațelor dezamorsate cu scopul vădit de a se păstra aparențele.

P1010839

   Am de foarte multe ori senzația că suntem o nație cu nădragii în vine, valuri de hopa-mitici care aplaudă frenetic succesele altora, ni se rup cămeșile de-atâta plâns în fața ”Listei lui Schindler” și a bombei de la Hiroshima, dar ni se împrăștie în paișpe de propriile nenorociri. Trecem fluierând pe lângă călăii ce au stârpit generații întregi în numele unei ideologii tâmpite și mai luăm o șaorma cu de toate de la Dristor.

   Adevăratul plasture pe rană ar fi un proces serios al comunismului, un act real, dezinvolt, cu arhivele larg deschise pentru a ști cine au fost pionii și faraonii regimului care a stâlcit țara zeci de ani după cel de-al doilea război mondial. Nu am nevoie, personal, să văd pușcăriile pline de bătrâni, ar fi prea crud pentru noi, ca generație ce dorește totuși o realitate distinctă. Nu simt nevoia de a înfige cuie în palme. Dar vreau să-i cunosc pe cei care au pus la punct, prin colaborare, zel, prostie, lașitate, trădare, spionaj perfid prin fundul paharului lipit de perete, un regim atât de bine sudat și atât de putred, încât urmările și urmașii săi se văd și există chiar și astăzi. Am nevoie să știu de ce și în ce împrejurări a sosit un personaj ca Ion Iliescu după evenimentele din 1989 și s-a așezat comod în fruntea țării, înconjurat de alte și alte figuri suspecte, de fii, nepoți și gineri ai potăilor comuniste. E nevoie de ieșirea la rampă a ceea ce a mai rămas din arhive, să fie scos totul pe tarabă și să avem de unde alege. Dorința de a ști e mai puternică decât dorința de a pedepsi. Până și pe Iliescu l-am transformat cu toții într-o figură străvezie, uitată într-un colț al istoriei contemporane. Dacă nu ne vom mișca acum, le vom oferi șansa celor ca el să intre în manuale, tiptil, cu fularul pe nas, neștiuți, alături de asistentele morarilor și buzduganilor, mihaelele și zgonii șturlubatici, veri de-a șaptea spiță cu Mihai Viteazul. La mulți ani, nea Ioane! Dacă nu cu executare, măcar cu sughițuri.

”Academia Cațavencu” print 22 feb. 2016

Reclame

Muțenia subalternului perfect

   Simt o plăcere perversă de fiecare dată când văd cum oamenii își ascund capetele în țărână, nevrând parcă să li se audă vocea, să li se știe gândurile sau ca pupilele să destăinuie cine știe ce parte a conștiinței pe care tot încearcă să o ascundă. Mă fascinează acel hârșâit al gâtului ce intră în pământ, ascunzând capul, mintea, reflexele, principiile și, nu în cele din urmă, poziția bipedă pe care ne-a hărăzit-o natura la ieșirea din pântec. Dorința automată de a ne camufla, de a ne picta mutrele în fața cuvântului deschis ne transformă în spirite congelate, neputinicioși, rigizi, zâmbind ca o placă rece de rigips, plini de grimase ieftine, consumatori diurni de lămâi necoapte cu frica-n sân. Am pierdut verbul și pornirea de a proiecta răspunsul spontan în fața întrebărilor. Ni s-a fâstâcit specia de-a binelea și ne recunoaștem acum după emoticonuri. Ce va gândi șeful despre mine dacă-i spun că mi s-a terminat programul și vreau să plec? Dar dacă îi aduc aminte că acum jumătate de an mi-a promis că îmi schimbă imprimanta? Sunt temeri fără fond, aceste semne de întrebare pornesc din mentalitatea șchioapă pe care ne-au introdus-o picătură cu picătură încă de pe băncile școlii, când nu puteai să fluturi mâna a nerăbdare, ci puteai doar să o înalți drept, semeț, civilizat. Tăcerea definitivă în fața superiorului, căci despre ea scriu astăzi, este un cârlig ce intră adânc în carne și traumatizează ființa pe vecie. Reduce persoana la stadiul de râmă numai bună de pescuit ghiborți. Sublimele secretare care tac, subalternii muți, acele ustensile perfecte pentru a te șterge la fund cu carierele lor universitare, angajații de sub papucul sărăntocilor conjuncturali pe funcție, colectivul fantomelor cu privirile desțelenind parchetul de prin birouri, reprezintă o armată șubredă, perfectă pentru a lustrui viciile celor de sus. Caut de când mă știu tratamentul pentru această boală, îmi imaginez în fiecare zi că am în mână o seringă pe care o înfig cu poftă în cerebelul celor muți.

P1010840

”Academia Cațavencu” print 22 feb. 2016

Urgie, vin musulmanii! Ne violează mărțișorul și consoarta îmbujorată

   Vestea că 11 refugiați vor sosi pe data de 3 martie la Galați a căzut în inimile dragobeților ca bolovanul peste petalele roșii din patul miresei. Tocmai în zilele când sânii fetelor noastre vor fi străpunși de mărțișoarele iubirii, când nările se vor umple cu ghiocei și toporași, consoartele vor fi surprinse de micile atenții de la chioșc, chiar atunci vor năvăli refugiații peste țărișoară. Hoardele de musulmani barbari vor încercui fără milă civilizația danubiană și vor cere dreptul la kebab de oaie în mijlocul bulevardului. Fustele, burcile și șalvarii, bărbile imense și Coranul blestemat al fiilor lui Allah, pijamalele până-n pământ și Ramadanul, urletele muezinilor la ceas de seară și carnea halal, vor împieta profund liniștea și echilibrul societății românești milenare. Seul de oaie va pluti peste dieta impecabilă a mâncătorilor de pizza și ceaiul de mentă va înlocui elixirul țuicii de cazan.

   Urgie, vin nespălații, teroriștii, radicalii cu centurile explozive! Capul lupului dacic va zbura într-o clipă de pe stindardele fluturânde și vor înfige în bețe cranii de cămilă. Se-ndoaie Columna lui Traian, sculpturile lui Brâncuși vor deveni scobitori, pițipoancele din cluburi se vor apuca și ele în sfârșit de făcut mâncare, iar Dunărea se va numi Al Jaboul. Românii n-or să mai scuipe coji de semințe pe stradă, ci sâmburi de măsline și coji de la fistic. Nu ne vom mai îmbulzi la ușa supermarketului în ziua de discount. Pentru că legea islamică va interzice negoțul occidental, vor fi doar tarabe pe nisipul adus din Siria și Egipt în mijlocul orașului. Cârduri de basculante vor intra în urbe să-l descarce și să aducă humă pentru noile case pe care le vom construi.

   Mă înspăimântă gândul ca pe Faleza Dunării sau pe Magheru nu se vor mai auzi perle ca ”sa-ți fac, să-ți dreg, să-ți dau, s-o iau pe sor-ta și pe mă-ta…” – chiar nu știu ce să cred, soarta culturii românești este pecetluită. Vor arde barbarii musulmani cărțile de căpătâi ale neamului, una câte una, peste filele lui Cantemir vor dansa cele 72 de fecioare dezbrăcate, unduindu-și nurii și pletele peste erudiția vecinilor din cartier. ”Je sui dezole” – cum ar spune cumătrul Balzac, pescarilor li se va interzice undița în apă, râmele vor trăi veșnic și industria siderurgică va fi pusă la pământ doar în câteva zile de la sosirea celor 11 teroriști. Pe Zgonea îl vor înlocui cu un bărbos căruia nu-i place săpunul, mașinile de lux de la guvern vor dispărea și-n locul lor vor fi cumpărate batalioane de dromaderi, iar Klaus va trece de la slova lui Goethe la profunda înțelepciune a lui Sheij Rabi Ibn Haadi al-Madkhali.

   România va trece prin momente cumplite începând cu luna martie. Zeci de mii de teroriști camuflați în sărăntoci se vor înflitra în liniștea și bunăstarea noastră. Ca un șoarece pofticios vor mușca din șvaițerul produsului intern brut, românii vor trebui să renunțe la salarii ș pensii pentru a-i întreține pe paraziții lui Mahomed și le vom împrumuta virginele în ie pentru a-și satisface poftele sexuale. Dacă nu, le vor ciupi de fund atunci când Dragobetele ne va chema pe toți la vreun concert în aer liber.

”Academia Cațavencu” online 24 feb. 2016

Primul edil al țării merge în Parlament să-și ia like-urile înapoi

   Am avut o noapte grea, mi-am găsit gândurile răvășite printre cearceafuri, iar zorii zilei au venit pe când eu vorbeam cu Dana Grecu. În genunchi, la marginea patului, îmi spunea ”Măi Paule, am făcut și noi o caterincă mică, așa, de control. Oamenii amorțiseră în casă și ne-am gândit noi că-i mai bine să-i chemăm în piață, să se relaxeze nițel. Las-o naibii cu evacuarea, nu ne-a scos nimeni cablurile din priză. E la mișto. Ce, ești prost?”

   Surpriza mare a fost atunci când și Iohannis a intrat în dormitor cu o cafea în mână și a tunat săsește ”Azi mă duc, dragule, în Parlament. Simt nevoia să le vorbesc reprezentanților despre politica internă.” După care a dispărut la fel de vijelios cum a intrat, lăsând-o pe Dana în genunchi, cu palmele împreunate, la marginea divanului. E tare Klaus! Merge la parlamentari să le vorbească despre ”banalul administrativ” sau despre ”heirupismul” prezidențial? Că nu a specificat nimic în acest sens.

   Îngrozit că lumea a scos dopul din cada cu like-uri și că se scurge simpatia ca eforturile pe apa Sâmbetei, președintele voiajor s-a hotărât să glăsuiască. Va fi prima prezență a prealuminatei făpturi prezidențiale din acest an în fața Parlamentului. Tremur de emoție, dacă aș fi femeie probabil că mi-ar sări jartierele cât colo și m-aș îmbujora toată, din cap până-n vârf de piciorușe.

   Hmm, politică internă. Despre asta dorește să ne vorbească Klaus:
– Va aborda jenanta problemă a doctoratelor plagiate ce împânzesc învățământul românesc?
– Vreun cuvințel despre copiii de la Marie Curie și faptul că vin medici din străinatate, va ventila emoțional pe tema asta?
– Își va cere scuze că l-a luat gura pe dinainte și că s-a alăturat cauzei unei televiziuni private prin declarațiile neinspirate de acum câteva zile?
– Pe principiul ”Dacă cei din jur îți spun că ești beat…” își va reconsidera poziția față de consilierii săi, în special față de Dan Mihalache care a devenit extrem de toxic prin atitudinea sa din ultima vreme, mai ales prin pupăturile cu Gâdea?
– Vreo explicație despre drepturile pe care britanicii le vor retrage cetățenilor străini? Scuze, asta e politică externă, iar președintele va avea astăzi cu totul și cu totul alte preocupări.

   Îl aștept să vină, să-și arunce paltonul pe spătarul scaunului, să-și regleze scrâșnetul măselelor și să vorbească. Ar fi timpul să ia coarnele taurului în mâini și să danseze bărbătește în arena politică. PNL-ul e varză, PSD-ul pândește fără milă, tehnocrații din guvern își dau cu stângul în dreptul, Oprea încă e-n dubii dacă să intre sau nu la pârnaie, neprihănitul de Bușoi nu mai știe ce să facă pentru a se cățăra la primărie, iar casa pierdută în tribunal așteaptă și ea să se așeze cuminte la locul ei. Cum ne va îmbrobodi Iohannis azi? Încă o dată ne va spune că privește atent situația generală și va avea o ”abordare stângace”?

   După atâtea vizite la Miami aștept ca președintele să treacă mingile peste fileu, cu prima doamnă aplaudând voioasă din tribună. Sunt curios dacă a înțeles ceva din reacțiile societății din ultimele zile sau dacă șeful cancelariei i-a șoptit din nou ”Lăsați, că e proști mulți pe net”.

   Se duce de râpă și mirajul neamțului corect și cinstit, un singur om a reușit asta în mai puțin de un an de zile. Fără efort, fără să-i cerem să defăimeze pe nimeni. Mitul gospodarului a fost făcut terci în doar câteva luni de un președinte ezitant, legat cu sfori de manșetă, vizibil iritat când nu-i iese șepticul. După un comunist îmbătrânit în rele, un geolog moale învins de sistem, un marinar-primar aproape obscen, a venit rândul altui gospodar galonat din provincie.

   Blestemul Cotrocenilor – când nici nu te aștepți, se umple de edili mărunți. În ritmul ăsta, la următoarele alegeri îl vom vota, efervescenți, pe cel din Peștera constănțeană. Măcar ne va umple țara cu mori de vânt.

”Academia Cațavencu” online 22 feb. 2016

Niki din Ferentari, spintecătorul de procurori și talentul de a urina cu boltă

   Haolio frățăoare, mânca-ți-aș bafta ta cu fulgi cu tot, săruta-ți-aș dreapta nașule și țâța nășicii, că tare frumoși și oacheși mai suntem cu toții, deștept și descurcăreț ne-o ieșit neamul, bahto delo delo. Când eram pe punctul de a spune că mizerabila societate românească marginalizează țiganii, îi aruncă prin periferii și îi ostracizează cu pumnul ei de fier, iată că primesc o palmă răsunătoare peste față și trebuie să-mi revizuiesc opiniile. E o fericire să te naști pe strada Veseliei din Ferentari, într-una dintre cele mai sărace zone ale capitalei, să te înalți pe orbita succesului în viață chiar dacă mama era o simplă muncitoare la fabrica de încălțăminte și tata un simplu pălmaș în construcții. Te cheamă Nicu Păun? Nu-i bai. O fi atât de grea viața dacă îți poți lua zborul dintre chelneri, să ajungi patron de cârciumă, hotel, magazin, centru comercial, adică ”apropitar” de mall în Rahova, să-ți boteze copiii nașul Mădălin Voicu, mai apoi să gângurești în politică preț de trei mandate și să ajungi ditamai bulibașă în Comisia pentru Drepturile Omului? Nu e grea viața, puradeii mei, dar deloc. E chiar mișto, trăi-ți-ar! Bagi și tu cotul la muncă, transpiri în aulă și scoți o diplomă de facultate, devii om printre oameni, un stâlp de fier forjat al neamului. După care te lansezi în afaceri grele, că doar ai muncit și nu degeaba te strigau mucoșii prin cartier Niki Scorpionu’. A venit timpul să bagi limba în borcanul cu miere al fondurilor europene, să introduci degețelele până la fund și să te acuze nenorociții ăștia, vai mama lor de ticăloși, de deturnare de fonduri. Ce făcuși, Păune? Ți s-au năclăit simțurile, n-ai mai împărțit cum trebuie sau pur și simplu ai căzut și tu ca fraierul pe ”audio”? E șucară lumea, Niki, dar uite că nu poți urina doar peste unii. Mai plimb-o și tu, ca-n bancul ăla comunist cu șmecherul din lojă. Culmea tupeului, dar și a prostiei, e să știi că băieții sunt pe fir și tu să te lauzi ca spinteci procurorii cu cuțitul. Ești prost, scorpioane, bubui de prost. Dar o meriți.

P1010840

”Academia Cațavencu” print 22 feb. 2016

Brucanii de ieri și fariseii cu ștaif ai zilelor noastre

   Cu câteva zile în urmă am avut ocazia – câteva minute oribile, recunosc – să revăd un fragment dintr-un interviu din iunie 1990. Mai bine zis, două întrebări la care Silviu Brucan răspundea pe stradă, surâzând mânzește, cabotin, cu tupeul specific bolșevicului de rang înalt, conștient că nimeni nu-l poate atinge:

”- Reporter: De ce nu are loc dialogul între reprezentanții statului și greviștii foamei după părerea dumneavoastră?
– Silviu Brucan: Nu poți să vorbești cu niște oameni care nu mănâncă.
– Reporter: Dacă ați vorbi cu ei, ce le-ați spune?
– Silviu Brucan: Le-aș spune să se ducă să mănânce o friptură la frigare.”

brucan

   Nu am avut niciodată așteptări de la specimenele umane obișnuite să trăiască din discursuri-gargară, din fabricarea de resentimente și ațâțarea mulțimii contra valorilor umane, a inteligenței și a oamenilor separați ideologic de comunismul criminal instaurat după cel de-al doilea război mondial. Poate părea cinic, chiar prea puțin creștinește ceea ce voi scrie, dar îmi asum: au existat momente când m-am întrebat, alături de mulți alți prieteni, dacă vor mai rezista mult. Ne întrebam, în cazul lui Brucan, cât va mai trăi, cât vom mai fi obligați să-i tolerăm ipocrizia acelui personaj sordid ce reușea cu succes, chiar și după ’89, să-și propage veninul direct de pe micile ecrane. A trăit până în 2006, considerat de mulți o vedetă.

   Nu sunt un guru prevestitor, nici un strateg ce molfăie fraze, sunt doar un simplu zbârnâitor din taste: singurul lucru pe care nu l-a prevăzut nimeni a fost continuitatea în funcții a tătucilor partidului și a urmașilor acestora, perpetuarea fiilor, fiicelor, ginerilor, cumnaților și tuturor înșurubaților pe linie familială în absolut toate posturile de conducere din administrație, fie ea locală, județeană sau centrală, în primăriile pierdute-n creierii munților sau prin ministerele minunatei țărișoare. Nu a crezut nimeni – am fost cu toții, vai, atât de proști – că obrăznicia secretarilor de partid de dinainte de revoluție va dura peste ani prin atitudinea urmașilor lor, nu și-a imaginat nimeni dintre cei care merg la urne atunci când e nevoie, că impertinența turnătorilor, a lingăilor de funduri și mojicia activistului cu mintea înfierbântată de cincinale, vor fi și astăzi chezășie (vă sună termenul, nu-i așa?) pentru înaltele dregătorii din sistem.

   Vin alegerile și vom fi iarăși obligați să punem tuș pe buletinul de vot. Vom asista la același spectacol grotesc, candidații vor fi aceiași sau vor exista variațiuni pe aceeași temă: comuniști deghizați, caractere șantajabile, ginerele lui Popescu, ăla cu dosar penal, celălalt cu NUP, altul care n-a făcut nimic pentru că nu l-au lăsat inamicii, Gâgă-înfrântul sistemului, dar care mai vrea o dată și, ultimul pe listă, ”răul cel mai mic”. O minusculă gloată de șmecheri îmbrăcați în costume faine, ce vor lăcrima duios în campanie și se vor închide mai apoi prin birouri, rulând contracte de miliarde pentru ”famigliile” lor. Brucanii libidinoși de ieri, turnătorii deghizați dintotdeauna și fariseii cu ștaif din zilele noastre. Să fie bine ca să nu fie rău…

”Viața Liberă” print/online 24 feb. 2016

Nucleul dur al dogului german

   ”Încă unul care mârâie împotriva președintelui” vor spune mulți. Exact, sunt unul care latră de când se știe deoarece împotriva celor care iau hățurile în mâini trebuie să ridici tonul, indiferent dacă au pornit sau nu în direcția bună. Puterea îmbată mai abitir decât orice țuică proastă trasă prin felia de pâine, de aceea glumeții care vin la putere au nevoie de țipete la ureche. Am fost împotriva lui Iohannis, am fost împotriva lui Ponta și mă voi poziționa întotdeauna împotriva clasei politice până când va începe să demonstreze că este preocupată de problemele nației, nu de afacerile proprii.

   Când scriu aceste rânduri, președintele mai are încă 1.700.000 de susținători pe pagina sa oficială de facebook. Imediat mă vor beșteli zeii deontologiei și vor spune ”lasă, măi dragă, că politica nu se măsoară în like-uri și rețeaua de socializare nu reprezintă nimic serios”. Poate că nu. Dar pentru mine reprezintă un indiciu care îmi dă fiori pe spate ori de câte ori îi întrezăresc urmele – Nucleul Dur. Acesta înconjoară orice personaj public și îl susține aproape orbește în tot ceea ce face și declară, indiferent de gravitatea afirmațiilor și gesturilor sale. Nucleul Dur ce stă în spatele fiecărui partid sau om politic va oferi șanse suficiente pentru a câștiga orice tip de scrutin dacă prezența la vot este slabă. Ei știu acest lucru, au legea electorală de partea lor și joacă în așa fel încât să aibă în spate un număr cât mai mare de votanți, membri ai așa-zisului nucleu. Știu foarte bine că este în avantajul lor ca oamenilor să li se facă lehamite și să nu iasă la vot. Legea îi ajută, ”microbiștii” le vor da fotoliul mult dorit. Voturile exprimate în baza ”răului cel mai mic” la fel, îi vor ajuta să negocieze alianțe.

   Singurul lucru care îi sperie este prezența masivă la urne și un număr cât mai mare de voturi anulate în semn de revoltă civică. Dacă din 100 de voturi exprimate, 90 sunt nule (vot multiplu, mâzgălit, etc.) semnalul dat de societate va fi foarte clar: ”băieți, nu aveți susținere și vă putem rupe gâtul în orice moment” prin ieșirea în stradă. Este opțiunea de care se feresc ca diavolul de tămâie, este alternativa care nu apare niciodată în discuțiile din platourile de televiziune, pentru că nu se dorește sub nici o formă prezentarea acesteia unui electorat obișnuit doar cu o formă de manifestare: vot ”pro”, ”anti” sau statul pe canapea. Inerția noastră le convine de minune și au croit legea electorală întocmai pentru a culege cu ușurință roadele ignoranței electoratului educat insuficient.

   Vinerea aceasta nu scriu împotriva lui Iohannis, nici împotriva perfidiei cu care se prezintă în mass-media un eveniment care ar trebui să fie trecut la ”fapt divers” într-o societate conștientă de realele sale probleme. Observ doar și pun pe hârtia spațiului virtual un amănunt cu mare putere de decizie astăzi: Nucleul Dur ce se lasă mințit, amăgit cu promisiuni, stropit în ochi cu mirajul bunăstării. Vreau să scot în evidență grupul de oameni ce speră orbește și sprijină fantasme. Numeric, este o minoritate. Dar în ziua alegerilor îi oferă putere celui pe care îl susține. Pentru că ceilalți sunt scârbiți și stau acasă. Sau joacă la cacealma pe cartea răului minuscul. Cu cât numărul adepților unei vieți politice mizerabile va fi mai mic, cu atât vor exista șanse mai mari de însănătoșire a societății, ea devenind critică, lucidă și imposibil de mințit.

”Academia Cațavencu” online 19 feb. 2016

Justiția, ca o țigară vândută la bucată

   Mi-am băut cafeaua de dimineață și trag hanoracul pe mine. E frig, tremură clanța, dar am curaj și încă îmi circulă sângele în sistem. Azi am de gând să dau lovitura vieții mele: trec pe la benzinărie, umplu canistra și mă înfig în fața casei familiei Popescu. Sunt doi bătrâni care își mănăncă pensia mizerabilă de ani de zile. Vreau să le dau foc și să le iau de prin sertare tot ce au agonisit: niște bănuți, câteva taloane cu reducere la supermarket, inelul cu perlă de plastic moștenit din generație-n generație și albumul cu pozele de la mare din ’66. Ce vremuri, abia venise nea’ Nicu la putere și în Costinești încă nu apăruseră manelele. Chiar și pițipoanecele erau mai stilate pe-atunci.

   Le voi da foc la casă, bag cuțitul în măruntaie și plec liniștit. Doamna Elena Poiană, președinte al Judecătoriei Sf. Gheorghe, mă va scoate fără probleme din arestul preventiv dacă fac rost de 10.000 de lei. Înțeleg că acesta este tariful pentru a țopăi liber pe străzi după comiterea unei fapte de tâlhărie. Poate că suma crește dacă am ghinionul ca bătrânii să moară, dar nu-i bai. Fac o chetă printre interlopii mei și plătesc fluierând.

   Exact, acesta este momentul în care ochii se holbează și rămân așa. Pentru că ție, om normal de pe stradă. îți este imposibil să crezi că mizeria din Justiție a căpătat aceste nuanțe și că un judecător pretinde sume de bani pentru a lăsa liberi potențialii criminali. Nu discutăm despre un caz de mare evaziune fiscală în care miliardarii ar plăti peșcheșuri judecătorilor pentru că a năvălit diareea peste ei în celulă. Nu, judecătoarea Poiană ar fi cerut și primit șpagă de la doi infractori de drept comun, magistratul a coborât în cea mai imundă cloacă a fenomenului infracțional. S-a așezat pe aceeași treaptă cu cuțitarii și tâlharii și a continuat să întrețină imaginea și-așa mult prea proastă a justiției românești. Un înalt funcționar al statului, cu un salariu extraordinar pe care mulți alți slujbași bugetari nici nu îndrăznesc să-l viseze, transformă actul de justiție în consignație la colțul blocului. Când ți se termină pachetul de țigări, cobori la chioșc și cumperi o ieșire din arest. Nu știu cine e doamna judecător Poiană, ce vârstă are, când a absolvit și unde, cine o ține în sistem și ce balamale a uns, dar un lucru e sigur: dacă acuzațiile apărute în spațiul public se vor dovedi, merită pix și hârtie. Să-și scrie memorille din penitenciar.

   Desigur, există prezumția de nevinovăție, nu toți sunt la fel, nu generalizăm. Desigur, slăbiți-mă. Retorica de proastă calitate nu mă încălzește cu nimic.

”Academia Cațavencu” online 16 feb. 2016

Plouă cu doctori peste țară. Epidemia ”Oprea” nu are vaccin

   Dimensiunea tupeului familiei Oprea, începând cu căpetenia Găbiță – ministru, vicepremier, profesor universitar, doctor, șef de partid – și terminând cu fiica și ginerele, Ana Maria și Alexandru Marius Tudor, este incalculabilă, nerușinarea acestui clan este grotescă. Dați-i nas lui Ivan și se va urca pe tavan, cum bine spune povestea. Numai într-o țară ca România ascensiunea acestora poate fi explozivă, doar o societate ca a noastră poate permite unor indivizi puși doar pe căpătuială să-și garnisească studiile cu diplome la ”foc automat” fără ca nimeni să se sesizeze că sunt plagiate.

   Dacă Gabriel Oprea a fost acuzat că și-a plagiat teza de doctorat în 2001, presa arătând și faptul că a condus ca profesor universitar alte cinci teze suspectate de plagiat, nici fiica acestuia nu se putea abține și a trecut la treabă alături de soțul său. Anul trecut au devenit doctori în ”Studii de securitate și Intelligence” la Academia Națională de Informații ”Mihai Viteazul” a SRI. Au publicat articole plagiate integral sau parțial, l-au avut ca îndrumător pe prof. Gheorghe Toma și au beneficiat și de bursă doctorală prin proiectul POSDRU, așa cum le stă bine unor progenituri de nomenclaturiști postrevoluționari. Actualul ministru al educației, Adrian Curaj – da, da, tehnocratul guvernului Cioloș, cel fără de pată și curat ca lacrima de fecioară – a semnat ordinul prin care cei doi deveneau doctori pe data de 7 decembrie 2015. La puțin timp după moartea polițistului Gigină și după tragedia de la Colectiv, când societatea era zguduită și saloanele spitalelor pline de arși. Toate amănuntele le găsiți într-un articol de fond al Emiliei Șercan.

   Guvernul Cioloș trebuie să acționeze imediat și să taie în carne vie. Glumim, scriem articole, ne bălăcrim în online și ne aruncăm unii altora imprecații fără să avem vreo vină, timp în care mizerabilii pe care nu-i cunoaștem, dar care iau decizii ce ne vor afecta viitorul pe zeci de ani înainte, își văd conștiincioși de furat, de copiat lucrări cu toptanul și reușesc să-și atribuie titluri academice pe care în condiții normale nici nu le-ar visa. Și ce mare chestie, veți spune? E un carton, acolo, agățat pe perete, în sufragerie. Nu e așa. Pe baza acelei diplome obținute prin furt intelectual, farseurii predau altor generații de studenți, au acces la funcții și fonduri pe care le vor împărți după bunul plac și vor beneficia de salarii și pensii de care un bugetar cinstit sau un muncitor decent din sectorul privat nu se vor atinge în viața lor.

   Tehnocrații care au venit în Palatul Victoria călare pe un imens val de popularitate trebuie în acest moment să facă ceva concret. Nu știu ce, nu mă pricep, de aceea sunt capabil în acest moment doar să lovesc tastele unui laptop. Pentru a scrie, a constata și a mă indigna și eu alături de cei care simt același lucru. Așa cum dați ordonanțe de urgență pentru fleacuri, aruncați una imediat în Monitorul Oficial prin care să interziceți toate beneficiile obținute în baza lucrărilor suspecte de plagiat până la soluționarea problemei și îndepărtarea fulminantă din posturi a celor implicați. Nu se mai poate așa, bătaia asta de joc ridicată la rang de activitate sistemică trebuie să înceteze. Plouă zilnic cu doctori falși, cu tot felul de agramați stupizi ce nu știu să lege două vorbe și se bâlbâie fonfăit în fața unui microfon pricăjit, că ni se taie maioneza. E suficient, Daciane. Mișcă-te sau pleacă! Dă-l și pe nea Curaj deoparte, că prea se vede de la o poștă că îi este prea mare căciula de pe cap. Ne-am săturat de paiațe, de-alde Oprea, de găbiți și abramburice. Bagă osul la treabă sau pleacă, monșer, la Paris!

”Academia Cațavencu” online 15 feb. 2016

 

Legea defăimării – o carte ce se joacă la Parlament sau se scrie la Jilava

   Când îl văd pe Liviu Dragnea în spațiul public îmi tresaltă simțirelul de bucurie, ego-ul mi se umflă ca roata de tractor și-mi ies firișoare de spumă în colțul gurii. De bucurie, dragilor, de bucurie. Pentru că nu pot fi contrazis; nația asta își pune-n frunte cele mai frumoase exemplare, cei mai bravi conducători, alege pentru a fi condusă doar armăsarii focoși ai fiecărui partid politic. Mustăciosul ăsta pișicher, tupeist, agramat, cu privire șireată și măsele scrâșninde atunci când nu-i convin întrebările venite din partea presei, a comis-o din nou cu Legea Defăimării. Nu știu cine l-a sfătuit ”Liviu, tătuțule, trage înapoi vrăjeala cu criteriile de apartenență politică și avere, că-i bai”, dar bine a făcut. Acel consilier trebuie plătit în aur, pesediștii lu’ tata. Aveți grijă de familia lui, pupați-l pe fălcuțe și dați-i un post mai bun după alegeri. Asta dacă le veți câștiga, desigur. Pentru că omul care l-a îndrumat pe Dragnea să retragă cele câteva cuvinte, a determinat ca opinia publică să nu arunce încă zoaiele din lighean în capul vostru.

   „N-a fost gândită nici pe departe ca un mijloc de cenzură, ci ca un mijloc legal pentru a sprijini libera exprimare si respectul reciproc si demnitatea umană. Există posibilitatea ca in perioada urmatoare să apară in lume foarte multe tensiuni si foarte multe atitudini radicale. Ar putea apare si la noi acest risc” – spunea Dragnea despre legea trecută prin Senat. Trecând pe lângă faptul că forma corectă este ”apărea”, mă înduioșează faptul că liderul PSD se gândește profund la tensiunile din viitor, omul are viziune și sensibilitate în ceea ce privește tensiunile dintre oameni. Vai, Liviu, sunt mișcat de grija pe care o porți liniștii mondiale și demnității speciei umane. Spune-le, te rog, aceste lucruri tuturor gușaților din partide, tuturor bandiților care promit luna și cerul prin campanii, inundă satele cu ulei, găini sfrijite și congelate, umbrele, pelerine de ploaie, pixuri și pupături sfidătoare pe obrajii alegătorilor. Vorbește-le amărâților care votează plini de speranță clasa asta politică mizerabilă din care și tu, liviu – a dispărut majuscula, faci parte. Lor să le spui despre demnitate, despre apărarea intimității și respectul reciproc. Ia croiește tu un discurs pentru cei care stau la coadă ore întregi ca să-și plătească taxele la fisc sau pentru cai care sunt batjocoriți prin spitale. Cum ar fi, hoțoman mic ce ești?

   Eu sunt pregătit, veți rămâne cu toții o țintă. Atât timp cât nu veți dispărea, cât nu veți pune mâna pe gramatică pentru a elimina virgula dintre subiect și predicat, dacă nu veți arunca deoparte cumetriile mafiote în care sunteți implicați și nu veți pune burta pe treabă, sunt pregătit chiar și pentru pârnaie dacă defăimarea omului politic va fi motiv de vizită în arestul capitalei. Eu nu mi-am pregătit cărțile, le voi scrie cu mâna mea. ”Apud” Dragnea.

”Academia Cațavencu” online 10 feb. 2016