Așa cum sunt lăsat să văd, zilele alunecă șchiopătând. Au sincope tradiționale, se împiedică în norii de ploaie – da, a venit o furtună și a spălat trotuarele – și în copacii prea înalți. Le las să treacă pe lângă mine, le miros în zori când nu au putere și se lasă atinse, se duc acolo unde doar ele știu să se ascundă. Au ars adineauri două conace regale. Zeci de mașini de pompieri, mii de metri de furtun și zeci de tone de apă și spumă, oamenii s-au băgat sub umbrele cu telefoanele pregătite să filmeze. Un astrolog, crăcit pe-o bancă din apropiere, ghicea viitorul curioșilor în cărți de joc transparente. I-am zis că zilele astea sunt făcute din nisipul de pe plajă, trec pe lângă mine în fugă și mă ustură pielea din cauza lor. A râs crăcitul, a desfăcut un evantai de șeptari și mi-a spus că nu mai are rost să-mi fac bagajul. Pot să rămân pe loc, au trecut prea mulți ani ca să mi se mai întâmple ceva rău. Mă cunosc prea bine  împrejurimile, parcările, câinii, rufele puse la uscat și vânzătoarea de pepeni. În cutia poștală a venit factura de gaz.

Mi-am umplut farfuria cu pepene rece. Un autobuz a făcut pană. I-a explodat un cauciuc sub geamurile mele, iar acum miroase a pepene și a aer fierbinte din interiorul anvelopei. Am prins o siestă de vreo oră și am visat lenjerii cu floricele, o hotă zgomotoasă, cuburi de gheață și prosoape cu multe, multe, multe scame.

Am terminat „Ceaiul lui Proust și alte povestiri”, una dintre cărțile lui Norman Manea. O tristețe interminabilă iese din pagini, cubul de zahăr legat cu o sforicică de bec, nunta în satul moldovenesc după revenirea din lagăr, pulovărul colorat pe care îl pândea ca pe o pradă neprețuită, vizita în cimitirul evreiesc, regăsirea colegului de școală… Nu știu dacă e doar tristețe, nu știu câtă desprindere de trecut ar putea fi în scrisul lui Manea.

Oamenii se insultă între ei și vor să le arbitrezi disputa. Te retragi, tu uiți la ei cu uimire și le spui că nu poți arbitra chiar totul, că nu poți tolera porcăiala la nesfârșit și că nu ești responsabil pentru educația precară pe care o au unii dintre ei. Atunci se supără pe tine, te privesc chiorâș și pleacă. Îți întorc spatele. Tot ei, cei care înjurau mai devreme ca la ușa cortului. Eterna aruncare a mărgăritarelor în cocina cu porci, eterna pierdere de timp.

Nu cred că voi mai lăsa pe nimeni să pătrundă în mine, am nevoie de un monolit care să mă apere, să se pună înaintea mea și să dea cu pumnii și picioarele în cei și în cele care vor să mă inunde. Voi lăsa să-mi crească o ecluză în jur și o voi deschide doar dacă vântul va bate înspre mine și mă va ajuta să înțeleg intențiile oamenilor. Altfel, nu. Nu are rost deschiderea fără condiții, fără platoșă, fără niciun fel de protecție. În cele ce urmează voi practica un tratament prin care narcisismul să-mi devină drastic, vizibil, luminos, cât mai convingător cu putință, am să deschid piețe în cer unde voi vinde fraze nedrepte și concluzii cârpite cu întrebări și cioburi de spovedanie. Clipește ledul de la router. Îmi face semn că umanitatea e pătrunsă de net la ora asta și se sărută cu biți pe secundă. Orgasmul vine acum pe chat, degetul atinge spinări cu ajutorul tastei enter. Mi-au mai rămas niște fulgi de ovăz în pungă. O linguriță de miere și un iaurt, e noapte iarăși și vine toamna-n calendar. Încep bocetele pline de lirism, cantautorii înșiră frunze pe pian, iar fetele își trag pe gambe ciorapii lungi de lână.