Roșu

   Cu jumătate de gură, timidă, uitându-se speriată în jur, mi-a zis că are nevoie de altă culoare. Vrea neapărat să-și schimbe anumite obiceiuri din viață și o modificare cromatică ar fi potrivită pentru momentul prin care trece. Glumea oare? Iarăși? Ar fi fost a doua oară în ultima săptămână. Mi-am dezlipit ochii de mâinile ei și am privit-o. Era fermă pe poziție. Avea ochii ficși. Ca un sergent cu vene dure. Strângea pumnii și a făcut un pas către mine. Am tresărit. Când a mișcat piciorul, chiar în momentul acela, un val de aer i-a ridicat rochia și am putut să-i văd picioarele. Întregi, splendide, două coloane arămii ce miroseau înnebunitor a cremă de piersici.

   M-a rugat să-i găsesc ceva roșu. Aprins. Să schimbe totul dintr-odată. Obligatoriu roșu, nu dorea altă nuanță în acel moment. I se potrivea purpuriul și am întrebat-o dacă are timp să meargă cu mine. La câteva străzi distanță știam că zace o bicicletă legată cu lanțul de un copac. Avea exact nuanța pe care mi-o ceruse. Era încântată. Mi-a zâmbit, în sfârșit. A fost un gong surâsul acela în creierul meu, nu aveam să-l mai văd vreodată.

   A scos o pilă de unghii și am ras amândoi vopseaua de pe cadru și de pe ghidon. Ne-am chinuit cam două ore, dar a meritat din plin. A strâns pulberea aceea fină într-o hârtie, a băgat-o cu grijă într-un buzunar al poșetei și a plecat fericită. Am rămas acolo, mi-am lipit privirile de rochia care îi flutura pe coapse, de gleznele subțiri și mi-am aruncat buzele, la întâmplare, pe gâtul ei. Atunci s-a întors și a râs. Prima oară când a mișcat capul în direcția mea și mi-a strigat că e posibil să ne revedem.

   Hafid adusese mandarine proaspete la aprozar. Și mentă ruptă adineauri; adulmecam cofetăriile din jur, se jucau gardienii cu simțurile mele și băteau cu baroasele în eșafod. S-a pierdut printre trecători cu fusta sub genunchi, cu praful roșu de pe bicicletă în geantă și cu speranțele mele făcute țăndări. Îmi este teamă că-mi va exploda toracele. Aș vrea să mi-l cos impecabil, dar nu știu cum. Doar mă înțep între degete, acolo unde pielea e subțire. Câmp de tir pentru vârfuri răzbunătoare, de fier căruia nu îi e teamă de moarte, de foame, de un alt somn inutil de noapte.

@

Reclame

„Diaspora pe muchie de topor”

Să fim bine înțeleși. Aici nu e nicio tragedie, nu există mii de români care mor de foame, nu pleacă nimeni din Catalunia (excepție face Puigdemont care cerșește acum, se pare, azil politic prin Belgia), diaspora nu cere ajutorul nimănui. Condamn unele titluri imbecile din presa din România și repet încă o dată că informațiile veridice pot veni doar de la cei care cunosc foarte bine realitatea catalană, în special de la cei care trăiesc/trăim aici de foarte mulți ani. Nu costă nimic să dai un telefon, să trimiți un mail, să apeși pe messenger pentru a informa decent. Mulțumesc celor care și-au făcut griji în ultimele zile și m-au abordat în privat pentru a mă întreba dacă suntem ok.

Vinerea trecută am fost contactat de staff-ul emisiunii „În Premieră” condusă de Carmen Avram și am fost alături de echipa trimisă în teren, aici în Tarragona, timp de două zile. Reportajul va fi difuzat, dacă nu intervine nimic, duminica viitoare, 5 noiembre, la ora 19.00. În rest, sunt alături de toți cei care se gândesc încă la Colectiv, la dezastrul și nesimțirea din politica românească. În Catalunia e liniște. Oamenii sunt mai atenți ca niciodată la evenimente, administrația a fost preluată de guvernul de la Madrid și vor fi alegeri regionale pe 21 decembrie. Over and out.

Reportajul „Diaspora pe muchie de topor” poate fi vizionat AICI.

zcarmenavram

 

Octombrie din tablă

   Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în „Trois ponts sur la rivière”, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon.

   Femeile – am fost convins mereu de acest lucru – se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide. Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geometrice ale monumentelor funerare. Visez des că mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne cu pielea unsă cu creme parfumate, printre sâni cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu gust de nucșoară de Fayun. Dar de fiecare dată mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul final pe buzele sclavelor.

   Acum nu o mai urmăresc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă salute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic, îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia aceea fierbinte… Sper să-i placă hamacul. Și să nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui octombrie.