Imperativul conștiinței din stradă

   Înduioșarea colectivă trebuie să înceteze, lăsați doar familiile să-și plângă morții. E în natura omului, nu putem pune bariere în sufletele lor.

   Din acest moment trebuie gândit și reacționat. Dur, la rece, în gura mare, pentru a ajunge mesajul acolo unde trebuie să ajungă. Să terminăm cu smiorcăiala socială-n pumni. Morții din club vor ca vinovații să plătească, au ars acolo și a luat naștere un val de repulsie. Sunt convins că nu-i încălzesc florile, lumânările sau lamentările noastre. Nu, toți cei ce-au intrat în club și n-au mai ieșit cu carnea pe ei, ar dori să știe cine a permis ca nenorocirea să se întâmple.

   Știm cu toții care este adevărul: lanțul de corupție instituționalizată permite ca oamenii să fie călcați în picioare. Se dorește mai mult ca niciodată altceva, se aude din ce în ce mai tare vocea străzii. Lumea va ieși, desigur. Dar e nevoie de exemple curate ce pot fi urmate. Dacă în stradă vor apărea politicieni, televiziuni ce vor încerca să manipuleze, indivizi ce vor dori deturnarea mesajului, totul va fi degeaba.

   Îi rog pe toți cei care sunt într-un fel sau altul formatori de opinie, pe jurnaliștii cu coloana vertebrală țeapănă, să iasă în stradă. Oamenii vor să depoziteze încrederea lor în cineva. Tăcerea nu e bună în aceste zile, este mai dăunătoare ca oricând și ne va costa scump orice silabă oprită printre măsele.

   Morții au creat mișcarea prielnică valului. Să nu-i dezamăgim, chiar dacă par liniștiți și avem senzația că nu ne mai aud.

”Academia Cațavencu” online 3 nov. 2015

Femeia-breloc cu dosul în spate

   Există mizerabili în viață, spunea Voltaire, ce consideră că dacă știu să scrie și să citească, se pot cățăra pe scara socială vânzând în dreapta și-n stânga scandaluri, în loc să-și practice meseria. Sunt indivizii care, indiferent de rafturile de bibliotecă înghițite, au mintea congelată în Evul Mediu. Nu contează că internetul a ajuns cam prin toate bordeiele națiunii și că mașinile au înlocuit carul cu boi. Pentru ei pumnul în masă e sfânt și cuvântul bărbatului în bătătură e literă de foc. Iar femeia… Vai, femeia, acest breloc ridicol, bun de pus la brâu și scos să taie ceapă pentru tocănița de la cină, utilă doar să ridice din beci ulcica cu vin rece și s-o curețe de broboane. Femeia este pentru ei, ocazional, sirena cu fustă mini, cu două picioare lungi ce musai trebuie să fie dulce, mieroasă, languroasă, obiect sexual cu buze de ciocolată și neapărat o superbă curvă-n pat cu sânii tari și rotunzi ca un balon cu aer cald, o excelentă dansatoare de vals și tango, să șerpuiască pe bulevard cu ”pieptul în față și dosul în spate”, mamă bună la copii, umilă la masă și expertă-n aruncarea jumărilor în tigaie. Muierea este pentru acești brontozauri cu testicule o ștergătoare neobosită a prafului din sufragerie și, obligatoriu, trebuie să dețină un master în trecut cu fierul peste cămășile scrobite.

P1010832

   Individul în cauză este de cele mai multe ori educat, dar simultan rigid și devine imediat o fascinantă brută atunci când se angajează în discuție, transpiră furie prin toți porii dacă femeia de lângă el nu se încadrează în șabloanele imaginare ale acestuia și tinde să-i corecteze permanent atitudinea. Purtătorul de penis și profesor de bune maniere trece invariabil prin politică și prin consilii județene, predă fizică la colegiu, umilește elevele atunci când are ocazia, le învață mersul sexy, servitul ceaiului, meseria de gazdă perfectă și-i sfătuiește patern pe băieți cum să-și aleagă nevestele. Nu-i scapă nimic, devine șef de partid la județ, candidat la primărie, sare ca o capră peste obstacole și ajunge secretar de stat în minister. Este traseul clasic al politrucului lingău ce nu poate altfel să reușească în viață, singura lui calitate este viteza cu care limba-i funcționează circular peste toate mânușițele ce se lasă pupate și, suplimentar, dimensiunile portbagajului mașinii cu care se deplasează din târg la capitală.

   Oricât ne-am strădui ca societate pentru a crea sau pentru a aduce din afară sisteme ce ar putea fi aplicate în țară, vom înainta, lent, ca o hoardă de moroi dacă nu vor dispărea din mijlocul nostru mitocanii în costum și cravată. Dacă nu vom reuși să ne antrenăm privirile pentru a-i depista în timp util pe cei ce nu s-au tras complet din maimuță și nu au coborât de tot din copac, acesta va fi ritmul în care ne vom dezvolta și-n continuare. Iar panorama din școli și licee va fi aceeași, o inerție ce îngrețoșează pe oricine și nu-i lasă să răzbată decât pe cei ce au într-adevăr capacități intelectuale fantastice și nu pot fi opriți sau pe copiii care beneficiază de condiții economice ideale pentru a-și plăti orele suplimentare de pregătire. Nu se poate merge înainte cu comportamente retrograde, este imposibil să formezi generații utile pentru o societate care s-ar dori normală în viitor, având drept modele personaje cu asemenea tipar deontologic și profesional. Nu este suficient să ai o mantie. Devine fundamental spiritul omului ce intră sub ea. Toca nu e bună de nimic dacă ciucurii îți intră-n ochi și devii un chior cu aspirații de campion la tir olimpic.

”Academia Cațavencu” print 2 nov. 2015

Legea dreptului la revoluție

   Pielea e de găină, emoțiile sunt foarte mari, dar se simte încă izul inerției din care ne e greu să ieșim. A murit un polițist în noaptea când vicepremierul unei țări europene se deplasa dintr-un loc în altul, iar politicianul nu a dat nici până astăzi o explicație. Este un moment potrivit ca să ne așezăm cât se poate de drept și să ne aducem aminte că-n România mâinile se spală reciproc, că ziarele și televiziunile mari fac blatul așa cum au procedat întotdeauna când s-a dorit acoperirea mizeriilor de mare anvergură, că unii lideri de opinie fac doar joc de glezne și că întotdeauna adevărul este acoperit cu o șarjă sublimă de praf în ochi.

   Este un prilej unic de a ieși în liniște pe stradă și de a cere altceva decât ce ni s-a oferit până acum. E timpul ca președintele să-nvețe să vorbească. Să respingem absolut orice personaj politic nociv, indiferent de partidul din care face parte. Să plece cei ce-au arătat până acum indiferență, tupeu, agresivitate, suspectații de acțiuni cu caracter penal. Trebuie să cerem îndepărtarea imediată a semianalfabeților din funcții, a agresivilor, a celor ce, plătiți din banii noștri, refuză să răspundă întrebărilor jurnaliștilor. Este necesară o privire atentă către practicanţii abuzurilor în funcție și către liderii de sindicat care arată doar ca niște păpuși mânjite.

   Consider că e timpul perfect pentru o retrospectivă, pentru a realiza cu toții că am fost, suntem și vom fi mințiți în permanență dacă nu vom reacționa. Facebook-ul este doar dovada că societatea are încă puls, dar nu este suficient. Resping mesajele imbecile ale disprețuitorilor de reacții umane pe online, dar trebuie să știm că schimbările se produc în stradă, acolo unde conducătorii nu vor sub nici o formă ca lumea să iasă. Ne vor numai cu capul în laptop sau în telefonul mobil, distrași de la realitate, vor doar să nu mai dispunem de timp pentru a înțelege ordinea pe care ei o concep doar în favoarea lor. Indiferent dacă această arătare sinistră ce clipocește din ochi își va da demisia sau va fi demisă, ar trebui să demonstrăm că strada este a libertăţii de a cere, pașnic, altceva. A oamenilor tânjind normalitate, care vor ca toți securiștii, toate arătările comunistoide de prin partide și instituții, ciripitorii și deontologii plini de ifose, să se retragă la casele lor.

   Acum, când au pus asfalt peste groapă și peste morții din ’89, când pun surdină la tot ce sună diferit de mesajul pe care vor să-l auzim, acum, când prin spate se fac jocuri extrem de importante și prin față ni se servește doar pișcotăreală, ar fi vremea să ne așezăm pe bordură. În liniște, cu chef de stat. Zile, săptămâni, ciobănește… Și pentru faptul că au reușit să-ntârzie până și explozia mămăligii, propun o lege: din 5 în 5 ani să avem dreptul la o revoluție, la plimbări masive pe stradă cu bețe, furci, topoare și alte ustensile de om gospodar şi, la nevoie, protestatar. Așa, profilactic, la o șuetă, prin fața ministerelor și parlamentului.

”Academia Cațavencu” online 25 oct. 2015

Despre vuvuzeaua vremelnică și paralizia unui sistem

   Mi-a venit din nou rândul să fiu rigid, slobod la gură și rupt de realitate, așa cum mai au unii mitocani senzația. Pentru că ne vom stropși câteva zile pe lângă polițistul de pe motocicletă și vom zvârli epopeic cu rahat în izmana cu ifose de vicepremier. Asta vom face, în cor, cu sau fără surdină-n buze. Mă întreb dacă mortul ar fi luat atitudine zilele acestea în cazul în care un coleg de-al său și-ar fi rupt gâtul în exact același mod. Doar mă-ntreb, ok? Cinic, la rece.

   Știți de ce orice fâs durează câteva zile? Pentru că oamenii ce ar putea să vorbească articulat, cu argument și dovezi, cu greutate în frază, nu o fac. Sindicatele lor tac. E o tăcere de criptă de zeci de ani de zile printre magistrați, polițiști, militari, servicii, un capac de marmură e pus ermetic peste gura tuturor. De ce? Mirajul popotei, al magaziei de bocanci, al avansărilor la foc automat cu zecile de mii, salariile mărite ca după un ceas elvețian, steluțele ce pică galactic pe umerii hipopotamilor în uniformă, toate aceste motive induc somnolența asta monstruoasă ce paralizează un sistem.

   Uneori mai cad avioane sau motociclete-n găurile străzii, își mai despică țeasta câte un pilot sau vreun polițist tembel ia șpaga-n văzul lumii și nu mai poate fi acoperit țambalul. Sunt cazuri. Sunt firfirici, cum ar spune turcul. Tăcerea din sistem e ca o plapumă cu fulgi de gâscă, acoperă tot, de la unghiile căprarului pân’ la bărbia generalului.

   De toate aceste lucruri se mai ocupă doar niște bezmetici ce dau din gură pe net, niște oengheuri luate periodic în crăvașă de deontologii de serviciu și o mână de ziariști ce, periodic, sunt avertizați să treacă strada doar pe zebră.

”Academia Cațavencu” online 22 oct. 2015

Mujdeiul lui Mao și curcanul de la Deveselu

   Ia varza, neamule! Autohtonă, zemoasă, plină de suc și vitamină, ia-o direct din mâna asta muncită din zori și până-n seară, ia-mi țelina, vecine, că-i profundă și nemuritoare ca rima lui Eminescu. La fel și pătrunjelul, mărarul, usturoiul și delicata boabă de fasole, sunt de la noi din brazdă și trebuie încurajat comerțul național. Nimic de zis până aici, că tot ne plâgem histrionic cu mucii în barbă că ne-au invadat turcii cu merele, ungurii cu găinile lor pline de hormoni și ne calcă în picioare carfururile și oșanurile.

   S-a burzuluit nea Gheorghe din cearșaf. Vrea să muște din harbuzul de Dăbuleni și, hop, Senatul a percutat pentru a-i sprijini aspirațiile tradițional-gastronomice: a ieșit la interval cu o propunere de lege prin care negustorii vor fi obligați să aibă în rafturi marfuri românești în proporție de cel puțin 51%. Mirobolant, nu? Mă gândesc uneori la mintea parlamentarului român, cum stă ea acolo, domolită, neurzicată. Deodată, în preajma alegerilor, sare frățioare de doi stânjeni și s-aprinde diabolic, se-ngurguțează ca zmeul din poveste și vine cu idei miraculoase în sprijinul poporului avid de dreptate. Neuronii politicianului se prind în horă și pun la cale tot felul de aberații.

P1010831

   Sunt convins că e doar o idee tâmpită. Vor exista niște valuri, politicienii vor spune că sunt împiedicați să ajute nația să prospere și să consume sănătos, ”imperiile” hipermarketurilor se vor stropși și ele prin purtătorii de cuvânt și de comisioane, iar nea Gheorghe va vota cu partidul înjosit de capitaliști și de presa vândută, lipsită de fior gurmand mioritic. Pentru că noima e simplă: cu ce să-i mai prostim pe fraieri? Ar fi simplu acum să le arătăm că ne pasă și să propunem o lege ce nu va trece oricum, dar noi ne-am făcut datoria și am fost cu sufletul alături de dorința cetățeanului de a avea taraba plină cu produse românești. Ceea ce uită legislatorul e că facem parte din UE, ne-am angajat cu toții să respectăm politica comercială europeană fără crâcnire și nu e loc de întors atunci când vine cu șușanele de genul acesta. Pentru că varza de la Bruxelles va spune că nu e bine, iar tu, senator român, vei face pipi în pantalon și vei retrage propunerea de lege imediat.

   Punem pariu că nimeni nu l-a întrebat pe negustor dacă e posibil? Presupunând că vând delicatețuri din toată lumea, jambon, dulcețuri, mezeluri, brânzeturi din Europa, America și Asia, presupunând că mi-am deschis cu mari eforturi financiare un magazin specializat pe comerțul cu produse alimentare de peste hotare, vii tu acum, micule prost ce stai comod în fotoliu, și mă obligi să vând mălai de Slobozia odată cu spaghetele artizanale de Milano sau cu cârnații de Burgos? Ce fac cu stocul? Cum vând ca totul să fie bine? Ca pe vremuri când în librăriile comuniste se vindea Dickens la pachet cu cuvântările lui Ceaușescu? Cum ajuți financiar producătorii români, ai pregătit cumva subvenții pentru ei, ai planuri bine stabilite pentru a pune legea în practică? Sau pur și simplu dai din umeri și mergi pe lozinca ”unde-i lege, nu-i tocmeală”?

   Un sfat, dragă Mao: închide granițele, lasă-ne măcar gazul să vină pe țeavă ca să nu murim la iarnă și ieși din UE. Atunci îți vei putea lansa nonșalant ideile sulfuroase din tărtăcuță, vei fi liber, nu se va împotrivi nimeni fantomelor din capul tău pentru că românii, în general, dorm neclintiți. Dar mai întreabă-i și pe alții înainte, e posibil ca scutul ăla de la Deveselu să te pocnească cu mujdeiul peste ochi.

”Academia Cațavencu” print 19 oct. 2015

Datoria, brățară de aur

   Sunt hotărât să dau statul român în judecată. Îl voi mușca de gât și-am să-i mestec lent venele, ca un câine turbat în plină iarnă. Mi-a ucis libidoul, întreținut de atâta vreme cu vise erotice de cea mai bună calitate. Am fost până mai ieri sclavului sexului telefonic cu recuperatoarele de creanțe, fetele acelea cu voci duioase, catifelate, ce te fac să uiți tocănița pe foc și să bâzâi trupește prin garsonieră. Mă sunau domnițele și de zece ori pe zi, uneori mai răstit, sadic, dominant – atunci le vedeam cu ochii minții îmbrăcate în latex și cu biciușca între degete, alteori cu o voce mai leneșă, dar fermă totodată, sigure pe ele în tot ceea ce-mi cereau. Am fost un drogat al depravării telefonice, da, recunosc. E viața mea în joc. Și mă voi răzbuna.

   Sărind pârleazul glumei, vorbim despre nenumăratele apeluri zilnice din partea hingherilor telefonici, cei supranumiți recuperatori de creanțe. Ei sunt colaboratorii băncilor, companiilor telefonice, diverselor firme de utilități publice, sunt cei care te urmăresc zilnic, de dimineață până-n seară, amintindu-ți iritant că ai facturi de plătit. Desigur, este un abuz să fii sunat când te speli pe dinți, când folosești scobitoarea după o amărâtă de shaorma sau după o muștruluială capitalistă a șefului de birou. Recuperatorii nu te iartă nici în metrou, nici în piață, nici măcar atunci când ai crezut că totul s-a terminat și îți poți întinde, domestic, cracii pe măsuța din fața televizorului.

P1010830

   ANPC-ul va înainta o propunere de lege care va limita comportamentul recuperatorilor de creanțe, în traducere asta înseamnă că vor fi nevoiți să nu mai fie giboni, ne vor susura delicat la ureche suma pe care o avem restantă la plata gazului și apei calde, fetițele alea dulci nu ne vor mai excita atât de des pe cât ne-am dori, ci numai de două ori pe săptămână cel mult. Aici vreau lama să-mi tai venele, am devenit isteric. Ce vom face de-acum încolo fără spectacolul zilnic plin de miez etic, oferit de fírmele de recuperare? Nu vom fi mai triști, apatía în rândurile românilor nu va deveni cumva o patologie de neoprit? Sincer, vreau să fiu ținut în priză, să mi se spună zilnic ”nenorocitule, datornicule mizerabil ce ești, treci pe la ghișeu fuga-marș”, nu vreau să-mi fie lăsat de izbeliște spiritul liber ca pana din pletele lui Winnetou. Vreau cătușe, ordine și amenințări. Vreau rigiditate și chingă strânsă pe crupă, sunt un aducător de pagubă oricărei firme nobile prestatoare de servicii.

   În semn de protest pentru acțiunile ANPC împotriva firmelor de recuperare, mă voi închide pentru câteva zile în frigiderul nou-nouț, cumpărat cu creditul pe buletin oferit de cea mai drăguță bancă din cartier. Da, am fost un inconștient atunci când am cerut 1500 de roni pentru a-mi achiziționa abominabila mașină frigorifică ce huruie nesatisfăcută în bucătărie. N-am avut minte, sunt un burgez fără limite dedat huzurului. Pleosc! Pleosc! O mănușă neagră mă pocnește peste față, iar tocul-cui al îngerului sexy de la celălalt capăt al firului mi se înfige direct între fese.

”Academia Cațavencu” print 5 oct. 2015