Mi-a venit din nou rândul să fiu rigid, slobod la gură și rupt de realitate, așa cum mai au unii mitocani senzația. Pentru că ne vom stropși câteva zile pe lângă polițistul de pe motocicletă și vom zvârli epopeic cu rahat în izmana cu ifose de vicepremier. Asta vom face, în cor, cu sau fără surdină-n buze. Mă întreb dacă mortul ar fi luat atitudine zilele acestea în cazul în care un coleg de-al său și-ar fi rupt gâtul în exact același mod. Doar mă-ntreb, ok? Cinic, la rece.

   Știți de ce orice fâs durează câteva zile? Pentru că oamenii ce ar putea să vorbească articulat, cu argument și dovezi, cu greutate în frază, nu o fac. Sindicatele lor tac. E o tăcere de criptă de zeci de ani de zile printre magistrați, polițiști, militari, servicii, un capac de marmură e pus ermetic peste gura tuturor. De ce? Mirajul popotei, al magaziei de bocanci, al avansărilor la foc automat cu zecile de mii, salariile mărite ca după un ceas elvețian, steluțele ce pică galactic pe umerii hipopotamilor în uniformă, toate aceste motive induc somnolența asta monstruoasă ce paralizează un sistem.

   Uneori mai cad avioane sau motociclete-n găurile străzii, își mai despică țeasta câte un pilot sau vreun polițist tembel ia șpaga-n văzul lumii și nu mai poate fi acoperit țambalul. Sunt cazuri. Sunt firfirici, cum ar spune turcul. Tăcerea din sistem e ca o plapumă cu fulgi de gâscă, acoperă tot, de la unghiile căprarului pân’ la bărbia generalului.

   De toate aceste lucruri se mai ocupă doar niște bezmetici ce dau din gură pe net, niște oengheuri luate periodic în crăvașă de deontologii de serviciu și o mână de ziariști ce, periodic, sunt avertizați să treacă strada doar pe zebră.

”Academia Cațavencu” online 22 oct. 2015

   Ia varza, neamule! Autohtonă, zemoasă, plină de suc și vitamină, ia-o direct din mâna asta muncită din zori și până-n seară, ia-mi țelina, vecine, că-i profundă și nemuritoare ca rima lui Eminescu. La fel și pătrunjelul, mărarul, usturoiul și delicata boabă de fasole, sunt de la noi din brazdă și trebuie încurajat comerțul național. Nimic de zis până aici, că tot ne plâgem histrionic cu mucii în barbă că ne-au invadat turcii cu merele, ungurii cu găinile lor pline de hormoni și ne calcă în picioare carfururile și oșanurile.

   S-a burzuluit nea Gheorghe din cearșaf. Vrea să muște din harbuzul de Dăbuleni și, hop, Senatul a percutat pentru a-i sprijini aspirațiile tradițional-gastronomice: a ieșit la interval cu o propunere de lege prin care negustorii vor fi obligați să aibă în rafturi marfuri românești în proporție de cel puțin 51%. Mirobolant, nu? Mă gândesc uneori la mintea parlamentarului român, cum stă ea acolo, domolită, neurzicată. Deodată, în preajma alegerilor, sare frățioare de doi stânjeni și s-aprinde diabolic, se-ngurguțează ca zmeul din poveste și vine cu idei miraculoase în sprijinul poporului avid de dreptate. Neuronii politicianului se prind în horă și pun la cale tot felul de aberații.

   Sunt convins că e doar o idee tâmpită. Vor exista niște valuri, politicienii vor spune că sunt împiedicați să ajute nația să prospere și să consume sănătos, ”imperiile” hipermarketurilor se vor stropși și ele prin purtătorii de cuvânt și de comisioane, iar nea Gheorghe va vota cu partidul înjosit de capitaliști și de presa vândută, lipsită de fior gurmand mioritic. Pentru că noima e simplă: cu ce să-i mai prostim pe fraieri? Ar fi simplu acum să le arătăm că ne pasă și să propunem o lege ce nu va trece oricum, dar noi ne-am făcut datoria și am fost cu sufletul alături de dorința cetățeanului de a avea taraba plină cu produse românești. Ceea ce uită legislatorul e că facem parte din UE, ne-am angajat cu toții să respectăm politica comercială europeană fără crâcnire și nu e loc de întors atunci când vine cu șușanele de genul acesta. Pentru că varza de la Bruxelles va spune că nu e bine, iar tu, senator român, vei face pipi în pantalon și vei retrage propunerea de lege imediat.

   Punem pariu că nimeni nu l-a întrebat pe negustor dacă e posibil? Presupunând că vând delicatețuri din toată lumea, jambon, dulcețuri, mezeluri, brânzeturi din Europa, America și Asia, presupunând că mi-am deschis cu mari eforturi financiare un magazin specializat pe comerțul cu produse alimentare de peste hotare, vii tu acum, micule prost ce stai comod în fotoliu, și mă obligi să vând mălai de Slobozia odată cu spaghetele artizanale de Milano sau cu cârnații de Burgos? Ce fac cu stocul? Cum vând ca totul să fie bine? Ca pe vremuri când în librăriile comuniste se vindea Dickens la pachet cu cuvântările lui Ceaușescu? Cum ajuți financiar producătorii români, ai pregătit cumva subvenții pentru ei, ai planuri bine stabilite pentru a pune legea în practică? Sau pur și simplu dai din umeri și mergi pe lozinca ”unde-i lege, nu-i tocmeală”?

   Un sfat, dragă Mao: închide granițele, lasă-ne măcar gazul să vină pe țeavă ca să nu murim la iarnă și ieși din UE. Atunci îți vei putea lansa nonșalant ideile sulfuroase din tărtăcuță, vei fi liber, nu se va împotrivi nimeni fantomelor din capul tău pentru că românii, în general, dorm neclintiți. Dar mai întreabă-i și pe alții înainte, e posibil ca scutul ăla de la Deveselu să te pocnească cu mujdeiul peste ochi.

”Academia Cațavencu” print 19 oct. 2015

   Sunt hotărât să dau statul român în judecată. Îl voi mușca de gât și-am să-i mestec lent venele, ca un câine turbat în plină iarnă. Mi-a ucis libidoul, întreținut de atâta vreme cu vise erotice de cea mai bună calitate. Am fost până mai ieri sclavului sexului telefonic cu recuperatoarele de creanțe, fetele acelea cu voci duioase, catifelate, ce te fac să uiți tocănița pe foc și să bâzâi trupește prin garsonieră. Mă sunau domnițele și de zece ori pe zi, uneori mai răstit, sadic, dominant – atunci le vedeam cu ochii minții îmbrăcate în latex și cu biciușca între degete, alteori cu o voce mai leneșă, dar fermă totodată, sigure pe ele în tot ceea ce-mi cereau. Am fost un drogat al depravării telefonice, da, recunosc. E viața mea în joc. Și mă voi răzbuna.

   Sărind pârleazul glumei, vorbim despre nenumăratele apeluri zilnice din partea hingherilor telefonici, cei supranumiți recuperatori de creanțe. Ei sunt colaboratorii băncilor, companiilor telefonice, diverselor firme de utilități publice, sunt cei care te urmăresc zilnic, de dimineață până-n seară, amintindu-ți iritant că ai facturi de plătit. Desigur, este un abuz să fii sunat când te speli pe dinți, când folosești scobitoarea după o amărâtă de shaorma sau după o muștruluială capitalistă a șefului de birou. Recuperatorii nu te iartă nici în metrou, nici în piață, nici măcar atunci când ai crezut că totul s-a terminat și îți poți întinde, domestic, cracii pe măsuța din fața televizorului.

   ANPC-ul va înainta o propunere de lege care va limita comportamentul recuperatorilor de creanțe, în traducere asta înseamnă că vor fi nevoiți să nu mai fie giboni, ne vor susura delicat la ureche suma pe care o avem restantă la plata gazului și apei calde, fetițele alea dulci nu ne vor mai excita atât de des pe cât ne-am dori, ci numai de două ori pe săptămână cel mult. Aici vreau lama să-mi tai venele, am devenit isteric. Ce vom face de-acum încolo fără spectacolul zilnic plin de miez etic, oferit de fírmele de recuperare? Nu vom fi mai triști, apatía în rândurile românilor nu va deveni cumva o patologie de neoprit? Sincer, vreau să fiu ținut în priză, să mi se spună zilnic ”nenorocitule, datornicule mizerabil ce ești, treci pe la ghișeu fuga-marș”, nu vreau să-mi fie lăsat de izbeliște spiritul liber ca pana din pletele lui Winnetou. Vreau cătușe, ordine și amenințări. Vreau rigiditate și chingă strânsă pe crupă, sunt un aducător de pagubă oricărei firme nobile prestatoare de servicii.

   În semn de protest pentru acțiunile ANPC împotriva firmelor de recuperare, mă voi închide pentru câteva zile în frigiderul nou-nouț, cumpărat cu creditul pe buletin oferit de cea mai drăguță bancă din cartier. Da, am fost un inconștient atunci când am cerut 1500 de roni pentru a-mi achiziționa abominabila mașină frigorifică ce huruie nesatisfăcută în bucătărie. N-am avut minte, sunt un burgez fără limite dedat huzurului. Pleosc! Pleosc! O mănușă neagră mă pocnește peste față, iar tocul-cui al îngerului sexy de la celălalt capăt al firului mi se înfige direct între fese.

”Academia Cațavencu” print 5 oct. 2015

   Există pe undeva o confuzie despre care aș vrea să spun câteva cuvinte. Ar fi necesare câteva lămuriri în legătură cu presupusele cărămizi pe care le-am adăuga unor monumente în viață, dar și despre starea de lehamite pe care unii o încearcă, pe bună dreptate uneori, ce se definește și prin tăcere.

   Faptul că am ales să vorbesc deschis, printre multe altele, despre mizeriile gramaticale ale Mariei Grapini sau că la începutul lui septembrie mi-a ieșit în cale mausoleul de impostură numit Cristiana Sîrbu, nu are caracter accidental. Nu sunt un ”grammar nazi” obsesiv ce urmărește virgulele oricui, am multe alte preocupări, din păcate mai trebuie să și muncesc pentru bucata de pâine pusă pe masă, dar mă sufocă diletantismul și coțcăria. Altfel nu-mi pot imagina cum ajung persoane de acest calibru să dețină diplome, tot felul de titluri academice și, pe baza lor, să ocupe funcții în statul român. A scrie despre aceste aspecte nu reprezintă nici pe departe un sprijin (cum ar putea fi?) oferit imaginii acestor parveniți. Dimpotrivă, cred că numai prin lovituri succesive date comportamentului lor zilnic, se poate crea reala imagine a ceea ce sunt ei cu adevărat.

   Am ales să nu tac. Și nu de ieri, de azi. Întâmplător am reînceput să scriu în românește doar de câteva luni. Beneficiez de imensul avantaj al autocefaliei: nu mă plătește nimeni, nu-mi sunt dictate punctele de suspensie, nu mă aflu în țară pentru a fi prizonierul bisericuțelor inerente, cluburilor de presă, cercurilor literare, nu scriu cu teama că mi-aș deranja prietenii, șeful, socrul ce m-a pus în funcție sau pe Petrache de la partid, nu plec urechile la zvonurile gospodinelor afectate de cine știe ce terapii la modă și, fundamental, încerc s-o fac doar din încheietura propriilor mâini.

   ”Bine, mă, și ce rezolvi?”

   Nimic. La nivel de sistem, nimic. Nu sunt nebun, nici naiv, nu trăiesc pe norișori și nu fumez iarbă ciudată. Dar sunt convins că tăcerea pe care foarte mulți au luat-o în brațe, nu face altceva decât să ne afunde și mai tare în rahat. Dacă toți ”neica nimeni” de pe facebook ar spune din când în când lucrurilor pe nume, poate că s-ar mai îndrepta câte ceva prin țărișoară. Știu, e mult mai comod să te cațeri cu burta plină, trăgând pârțuri suficiente, în turnulețul tău de fildeș, mimând de-acolo o sclipire suverană. Dar nu e suficient. Vorbitul în pungă e toxic, toată ceapa aia de la prânz se-ntoarce pe aceeași țeavă și te inundă. Prin tăcere și prin lehamite s-a ajuns, statistic, ca populația tânără să consume, scelerat, doar porno și manele, doar prin tăcerea celor ce pot, dar nu vor să vorbească, au ajuns cretinii să dorească să-l închirieze pe Pleșu ca bufon pentru bairamurile de familie.

   Pentru că jemanfișismul ăsta obtuz, dulcegăriile zilnice de pe ziduri, tonul ăsta pretențios, sensibil, romantic și plângăcios pe care unii îl adoptă la nesfârșit pentru a-și umfla ego-ul cu like-uri, manifestările de plod tembel ale adulților ce nu înțeleg realitatea, ne-au adus aici: în stâna mare a oilor ipocrite.

Preluat de powerpolitics.ro

   A tăcea este venin, a-ți lipi buzele înseamnă de multe ori să accepți că viața cu fermoar este tot ceea ce ți-a rămas și așa vei merge pe stradă la nesfârșit, așa îți vei crește copiii, vei sta la masă, așa vei butona telecomanda. Mut. Solemn. Ca un pește de porțelan cu burta lipită de mileu. A alege cercul și a te tolăni confortabil în geometria dictată de alții, fără să crâcnești nici măcar atunci când ți-e luată canapeaua de sub fund, e impardonabil. A mesteca eterna zăbală între dinți, a o plimba de pe o gingie pe alta sperând că oțelul rece te va trezi din reveria prostiei, e iarăși o greșeală ce nu-ți va fi iertată prea curând.

   Ne-am obișnuit să arătăm cu degetul și să căutăm vinovații. Perfect, de ce nu? O voi face și eu, asumându-mi riscurile de la prima până la ultima virgulă. Haideți să vedem de ce ni se întâmplă și cine e responsabil pentru circul în care suntem foci cu mingea pusă pe bot.

   Ordinea este aleatorie, folosesc doar un zar jucăuș ce zvâcnește din mantă în mantă. Degetul mi se îndreaptă, firesc, către cei ce simulează că ne conduc. Sunt vinovați pentru că sunt doar niște scamatori ieftini fără vlagă, impuși pentru a fi ”aleși”. Habar nu au pe ce lume trăiesc, ei execută fără să discute, ei reacționează, nu gândesc. Iau poziția de drepți la comanda degetelor pocnite. Sunt doar niște păpuși jalnice, anacronice, ce-și plimbă la ordin fundurile dintr-o barcă în alta, sunt doar niște barbugii de provincie stabiliți vremelnic în camerele hotelurilor de lux din București pentru a-și da votul ca turmă. Mi-e milă de puținii rătăciți ce par să aibă suflet. Judecătorii, procurorii, înalții funcționari din instituții – toată această castă intangibilă ce are comportament de vechil sadic, toată această lume ce face și desface peste capetele tuturor, ce nu ține seama de legi și morală, această trupă de desant ce monopolizează legea pentru ei și pentru cei ce știu să ungă. Condamn tăcerea celor ce știu exact ce se întâmplă și nu au curajul de a ieși în față, muțenia execrabilă în plină eră a tehnologiei mă face să cred că până și ”mâinile curate” s-au împuțit acum și nu mai sunt șanse, nici săpun destul, pentru a se curăța pe deplin.

   Vinovate sunt și elementele putrede din poliție, servicii, armată, zecile de mii de epoleți pe care au micționat pe rând toți șmecherii țării, sunt vinovate pentru crearea, menținerea și dezvoltarea până la perfecțiune a unui sistem diabolic de îmbogățiri peste noapte. Cei cinstiți și bine intenționați, de existența cărora sunt convins, sunt și ei extrem de vinovați. Pentru că tolerează prin tăcere. E o complicitate absurdă pe care mi-e greu să o înțeleg. Profesorii atinși de mită, de trafic de influență, cei care se murdăresc de banii de perdele din fondul clasei, numirile politice din școli, spitale, facultăți, toți cei care dau și primesc, toți cei care cred că a condiționa pe bază de plic e soluția universal valabilă sunt vinovați profund. Vina o poartă și cei care au venit cu ghișeul de acasă, dar și cei care acceptă umil cozile nesfârșite.

   Ce să mai spunem despre tăcerea vârfurilor, despre botnița comodă pe care și-o așează singuri peste gură intelectualii? Tocmai cei care ar putea să vitrioleze prin scris, dar și prin prezență, voce, gest și faptă, toate nelegiuirile la care sunt martori. Cum să nu arăți cu degetul și să nu te scuturi scârbit când vezi împerecherile pentru bani și funcții practicate de elite, de ce să nu amintești de ”sectele” în care se adună și se sărută reciproc pe frunte? Despre mila și compasiunea răspândite de Biserică în schimbul banilor fără număr și plecăciunilor deșarte ale celor mulți, mai are rost să aducem aminte, aici nu există vinovați? Sminteala este răspândită cu entuziasm și interes de sus în jos, dar este primită cu oarbă fervoare de gurile-cască. Culpa este, logic, distribuită în mod echitabil, dar este rușinos să recunoaștem.

    Vinovați sunt și principalii producători și realizatori din mass-media, cei care încurajează tacit prezența pe sticlă de ani de zile a nulităților extreme ce se perindă prin platouri, se fac extrem de vinovați pentru poluarea cu zerouri a unei întregi populații ce are nevoie ca de aer de exemple pe care le-ar putea urma. Foarte mulți dintre ei se mânjesc pentru un pișcot, pentru o vacanță pe nisipuri fine, pentru un rahat de comision ce le plătește mai repede rata la bancă. Au uitat că presa se face cu coloană, nu hârșâindu-ți nada curului pe bancheta de piele a mașinii sponsorului emisiunii.

   Dacă vom mai căuta vinovații, îi vom putea găsi acolo unde se împrăștie confuzie și, bineînțeles, acolo unde mințile sunt acoperite cu basmaua călduță a toleranței totale.

   Vinovați suntem cu toții deoarece știm foarte bine această poveste, nu am descris nimic nou aici. Poate doar imaginea unui cerc în care am fost introduși cu toții și din care nu știm să ieșim, ne va face să cădem pentru o clipă pe gânduri. Poate. E posibil ca scena complicității comune să ne arunce cu forță scaunele din sală peste capete și să ne trezească.

   Dacă nu realizăm că tăcerea este cea mai mare greșeală, atunci pregătiți-vă pentru ce e mai rău: într-un viitor nu foarte îndepărtat vă vor spune copiii că ați fost niște ipocriți, apăruți în viețile lor degeaba. Ultimul pe listă sunt eu, cel care e scobitoarea între pleoape și piuneza de pe scaun. Singura mea vină e că nu știu să lovesc mai tare și că nu pun buze pline de ruj pe perete.

”Academia Cațavencu” online 30 sept. 2015

   M-a surprins să constat uneori că sunt mulțumit de existența actelor de terorism, de barbarii ce iau avioane și le lovesc de blocuri, de crimele săvârșite de jihadiștii radicali, de cei ce au sechestrat peste 200 de fete în Africa, de bombele puse în trenurile din Madrid și în metroul din Londra, de gloanțele trase în capetele caricaturiștilor de la Charlie Hebdo. Sunt mulțumit în general de tot ce înseamnă exhibarea propriei demențe în public și de efectele acesteia.

   Dacă nu ar fi existat aceste acte criminale aș fi continuat să cred că încă mai suntem un popor blând, Anele lui Manole și miorițe de muls, creștini până-n măduva oaselor gata să vărsăm cascade de lacrimi pentru cele mai mici suferințe ale semenilor noștri. Dar nu este așa, actele barbare au scos la iveală tembelismul din capul multora, am văzut multe reacții rasiste, xenofobe, ultranaționaliste, gesturi exagerate ale unora de a-și apăra ceea ce-și imaginează că dețin. Avem, ca nație, aceleași beteșuguri ca oricare alta, în únele cazuri particulare poate că suntem mult mai suferinzi. Expunerea la aceste valuri de crime odioase ne-a scos la suprafață aceleași expresii de ură și intoleranță întâlnite cam peste tot în lume. Suntem și noi la fel de săraci sufletește și bolnavi emoțional ca o mare parte din populația europeană. Vina o poartă sistemul de valori pe care îl avem, educația ce ni se dă, incompetența multora dintre părinții și profesorii ce mimează doar faptul că-și fac datoria, precum și neputința noastră de a diseca până la extenuare orice tip de informație ce ne este adusă la cunoștință. Ignoranța, lipsa de interes, jemanfișismul extrem de găunos duc către o dezumanizare progresivă și permanentă.

   Ca persoană ce am încercat mereu să măsor de cel puțin două ori înainte de a spune, scrie sau a face ceva, mă simt victimă a acestei societăți bolnave, fără pic de empatie, incapabilă de foarte multe ori să înțeleagă lucruri bazice. Mă simt victimă a intoleranței gratuite, a prostiei dusă la rang de virtute, a frazelor emise fără nici cel mai mic efort de a conține o doză minimă de echilibru, mă simt victima unei părți importante a populației imbecilizată de dogme, tradiții, obiceiuri care de care mai ireale și fantasmagorice.

   Mi-aș dori ca această parte a societății să aibă parte doar de gineri sau nurori de altă rasă, culoare, naționalitate sau orientare sexuală, mi-aș dori să se confrunte direct măcar o dată în viață cu ”pericolele” pe care le vede la tot pasul. Mi-aș dori ca mulți să simtă răceala unei guri reci de mitralieră în tâmplă, să doarmă pe sub poduri, în parcuri sau în pădure, să trăiască cu mai puțin de 1 euro pe zi, copiii lor să nu aibă apă curentă sau pâine în dulap, mi-aș dori să-și pună sandalele scumpe pe gleznă și să facă o plimbare pe jos, la 40 de grade, de la București la Giurgiu. Nu e Sahara, dar pot suferi puțin de sete și de cald. Mi-aș dori ca orice emițător de fraze să aibă puterea de a se pune în pielea celui pe care îl judecă. Dar știu că este imposibil. Educația primită este atât de goală, încât nu vor face aceste lucruri niciodată.

   Tocmai de aceea continui să mă simt victimă. Și să mă bucur că asasinii cu arme au fost capabili să-i descopere pe cei vocali, bine îmbrăcați, tunși modern, parfumați, de lângă mine.”

”Academia Cațavencu” online 22 sept. 2015