Cifre

Am și eu nevoie de câteva lămuriri pentru că nu-mi ies niște calcule. Din ce citesc în ultimile zile pe net, în România creștină, miloasă, tradițională, adevărată Grădină a Maicii Domnului în care copilul este o minune, sunt peste 50 000 de copii abandonați la o populație de 19 milioane.

Aș vrea să știu și eu câți copii sunt abandonați în țările acelea considerate laice, atee, bântuie de diavoli, în care hoarde imense de dezaxați umblă pe străzi în fundurile goale. Da, gen Suedia, Danemarca, Belgia, Norvegia, Elveția etc. Raportați, vă rog, și pe „cap de locuitor”. Să fim de-a dreptul diabolici, nu de alta.

Reclame

Jocuri

Serios, e răzmeriță pe față în PSD? Nu vă faceți iluzii, suntem doar la faza în care peștii morți vor fi înlăturați, apele se vor liniști, iar la suprafață vor ieși rechinii viguroși care au stat până acum în penumbră. Cu puțin noroc Dragnea va fi scuipat ca o măsea stricată și va dormi o vreme la Jilava, iar conducerea bolșevicilor de rit nou va fi asigurată în viitor de gruparea Firea-Pandele. Vă dați seama? Finuța lui Becali își construiește pârtie către Cotroceni. Să vedeți atunci liturghii și procesiuni la scară națională. Erdogan își va roade unghiile și-și va lua notițe în fiecare seară la telejurnal.

Coincidențe

Vă mai aduceți aminte că pe Shinzo Abe, premierul Japoniei, nu l-a primit nimeni la Palatul Victoria? Mihai Tudose tocmai demisionase, guvernul era în aer. PSD-ul făcea jocuri mărunte și atunci. Japonezul a mers la Muzeul Satului, s-a urcat în avion și a plecat. Ieri, madam Dăncilă a plantat doi înalți demnitari europeni: Jean Claude Juncker și Heiko Maas, ministrul de Externe german. Fără nicio explicație. Pur și simplu s-a „întâmplat” așa. Oamenii au venit în țară, iar Veorica s-a încurcat în trafic.

Personal, printre glumițele inerente de facebook, încep să cred că nu mai sunt simple coincidențe. Guvernul de la București dă un semnal comunității internaționale: „Aici noi vrem să facem jocurile și nu ne pasă de voi, nu ne interesează de Europa și de integrare, ne doare fix în fund de Schengen și de moneda europeană. Ne vom retrage sau vom aștepta să ne dați afară din UE. Asta vrem, asta vom face. Mai devreme sau mai târziu.”

Altfel, mi-e foarte greu să-mi explic ce se întâmplă.

Ură

Propaganda urii e incredibil de tăioasă. Se pregătește votul pentru ca unor oameni să li se interzică o serie de drepturi. O mână de magistrați protestează pentru o Justiție independentă, fără imixtiuni politice. Ceilalți tac, complice. Au și de ce. Nimic nu e gratis pe lumea asta. Nici afacerile grase, nici sinecurile rubedeniilor, nici măcar păstrarea propriilor dosare penale la loc ferit. Un menestrel docil, meșter în a pupa manșete de primari, îi îndeamnă pe cei cărora nu le convine PSD-ul să plece la cules de căpșuni.

E trist, abia e luni.

FICT – Festivalul Internațional de Carte Transilvania

În anul Centenarului ne propunem să celebrăm cultura scrisă printr-un eveniment de excepție: „Re-Unim România prin Cultură”, unde scriitori români din exil și din diasporă se întâlnesc la Cluj. Invitați de onoare din opt țări europene vor susține fiecare un discurs cu tema „România mea”.

• Franța: Basarab Nicolescu, Bujor Nedelcovici, Petre Răileanu, Virgil Tănase, Sebastian Reichmann, Andrei Vieru, Alexandra Medrea, Horea Porumb
• Germania: Ion Taloș, Gheorghe Săsărman, Eugen Cojocaru
• Republica Moldova: Leo Butnaru, Liliana Armașu, Gheorghe Calamanciuc
• Republica Serbia: Mircea Măran, Eugen Boieru, Mihai Gherghel
• Spania: Paul Gabor
• Italia: Grigore Arbore
• Ucraina: Vasile Tărâțeanu
• Marea Britanie: Mihai Șteț

Cea de-a VI-a ediție a Festivalului Internațional de Carte Transilvania (FICT) are loc în perioada 2-7 octombrie 2018, în Piața Unirii din Cluj-Napoca, și este dedicată Centenarului Marii Uniri.

fict cluj 2018

Resturi de PNL

Cu ani în urmă, când scriam că PNL a luat-o razna, mi-am luat multe șuturi în spate și nu puține înjurături din partea unor minți mult prea înfierbântate la acea oră. Acum, când liberalii votează pentru referendumul perfect inutil al CpF, iar în parlamentul european îl ajută pe Viktor Orban să-și ducă mai departe politica ultranaționalistă, mi se confirmă că pot să dorm liniștit. Nu eram eu cel care înnebunise.

Îmi pare sincer rău doar pentru admiratorii PNL care mi-au mai rămas, probabil, prin listă. Și care ar trebui să-și mai revizuiască nițel din euforie. PSD-ALDE-PNL, nemaivorbind de UDMR și alte minorități, împing ușor și sigur România pe o orbită extrem de periculoasă.

Aici sunt fulgere și tunete. Vom avea ploaie. Și ne vom răcori puțin.

„Am avut nevoie să citesc cartea a doua oară”

   Era un banc prost cândva. Cică merg doi la cinematograf. Unul dintre ei mai văzuse filmul o dată și îi tot povestea scene celuilalt. La un moment-dat, în film, unul moare călcat de tren. Cel care mai văzuse filmul se ridică în picioare și urlă: ”băăăă, ești tâmpit?” Celălalt îl trage înapoi, îi face semn să tacă, apoi îl întreabă: ”Dar nu ziceai că ai mai văzut filmul o dată?” ”Ba da, dar nu credeam că e așa de prost să nu evite accidentul a doua oară!”

   Îi spuneam lui Paul mai devreme că am avut nevoie să citesc ”Negustorul de pipe” a doua oară. Prima dată am devorat cartea de plăcerea lecturii și de efectul calității limbajului artistic. Fiecare pagină era un joc nou care trezea progresiv simțurile așa cum numai arta adevărată o poate face. De ce am reluat lectura? Fiindcă, datorită profesiei de bază, învățasem să citesc la un nivel la care simțirea îmi era anihilată în mare parte de luciditatea critică. Priveam construcția, discursul narativ, felul în care se conturează personajele, subiectivitatea, căutam clișee lingvistice… Și deodată, cu cartea asta, toate acestea treceau în plan secundar.

   Aveam senzația că cel care scrie se joacă de-a v-ați ascunselea cu sufletul cititorului. Când pe bune, când trișând, uneori în aceeași ascunzătoare cu el, ținându-i sufletul în palme și disecându-l cu precizie chirurgicală pentru a scoate din întuneric sentimente, trăiri, gesturi uitate, simțuri atrofiate de banalizarea cotidiană a unor trăiri care în mod normal înalță ființa umană ceva mai sus de instincte și de interes imediat de a fi văzută. Carne vie peste care toarnă balsamul trăirii la marginea visului sau cruzimea lucidității cu care îți poți vedea cangrenele și amputările la care te-ai supus uneori de bunăvoie în numele ”evoluției”.

   Scrisul lui Paul e binefăcător în aceeași măsură în care e o palmă dată peste față cu mâna udă. Trezește, doare, te revoltă. Nu împotriva lui, ci împotriva ta, a celui ce a renunțat să trăiască înainte de a fi murit. Te provoacă să simți, să te joci, să te redescoperi pe tine, cel de dincolo de măști, să conștientizezi că nu ai decât AZI.

   ”Negustorul de pipe” e, cred, unică în peisajul literar românesc, nu doar prin noutatea abordării stilistice, ci și prin forța pe care aceste miniaturi o degajă, fiecare cu viață proprie, fiecare cu intensitatea ei, și, totuși, un întreg uman format din sunete, imagini, arome, senzații, lacrimi, zâmbete, revoltă, iubire, erotism, înălțare sau cădere. Și peste toate, Timpul. Pe care (nu) îl mai avem.

Florina Vaipan, profesoară de Limba Română, stabilită în Spania.

Educația și șlapii

Se strâng păturile de pe plajă. Nisipul se scutură din șlapi, se fac bagajele, oamenii merg pe la casele lor. Mai sunt câțiva întârziați prin Grecia, pe la vreun hotel turcesc sau prin Bali, care pun poze cu asfințituri amețitoare și palmieri obraznici.

Începe școala. Învățământ public vs. privat. Locurile bune din cartier au fost ocupate. Profesoara e o proastă. „Dar nu-s toți la fel.” Directorul e pesedist, o jigodie. Fondul clasei. Părintele-oaie neagră, copilul va fi persecutat. Video-uri pe youtube cu bătaia ruptă din rai. Adolescenți cu țigara-n gură și praful în buzunar. Manualul unic, agramați everywhere. Discursuri interminabile despre analfabetismul funcțional care ne bântuie în sculare și-n culcare. Politicieni care vor un pact de lungă durată pentru Educație. Androneasca, PLM și eternii saltimbanci care s-au rotit prin ministere vor hăhăi înțelept prin studiourile de televiziune.

Aceeași buclă pe care ne-au construit-o și ne-o servesc în fiecare an. La rece. Bucla în care trăim fericiți, inconștienți, cu zâmbetul pe buze. Bucla din care nu vrem să ieșim. Pentru că e cald și bine înăuntru. Ca-ntr-un marsupiu. Blestemat să fie!

”Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, doar citeam. Ştii tipul intelectualului camionagiu”

Paul Gabor este scriitor, om de presă, dar a muncit şi ca tâmplar, camionagiu sau orice l-a ajutat să supravieţuiască într-o ţară în care un permis de muncă venea după ani de aşteptări şi travaliu birocratic. A ajuns în presă datorită Jandarmeriei, dar şi-a dat demisia de la radio cu mânie împotriva sistemului politic. A emigrat ilegal în Grecia şi a simţit pumnii grei ai poliţiştilor eleni. Şi-a găsit şansa în Spania şi nu a renunţat la ea. Anul acesta a debutat cu volumul ”Negustorul de pipe”, care este deja best-seller al editurii Herg Benet. A dedicat prozele Irinei, femeia fără de care nici el, dar nici cartea nu ar fi existat.

Ne duci de la titlu şi copertă într-o lume maură, cu parfum de scorţişoară, unde bănuim că vom descoperi şi ceva mister, dar şi aventură. Cine este negustorul de pipe?

Am făcut un joc de cuvinte cu ” negustorul de pipe”. Îmi place să privesc fiecare text din carte ca pe nişte pipe în miniatură. Sunt fumător de pipă, iar pipa nu o poţi fuma între două tramvaie, ci este un întreg ritual, bătrânesc dacă vrei: cureţi pipa, pregăteşti tutunul, îl aşezi, îl presezi, aprinzi, savurezi fumul, iei paharul de vin sau de brandy, iar toată lentoarea asta înseamnă că eşti în altă lume deja.

Negustorul de pipe sunt eu. Şi îmi place să cred că fiecare text poate fi citit şi recitit, într-un fel de ritual, aşa cum savurezi o pipă.

Primele texte din ”Negustorul de pipe” au apărut prin 2007, 2008. În joacă. Atunci lucram pe camion şi făceam curse internaţionale, adică azi dormeam în Danemarca, mâine eram în Belgia, iar poimâine luam prânzul în Germania. Fire mai tembelă cum eram, nu ascultam manele în camion, ci doar citeam. Ştii tipul ”intelectualului camionagiu”.

Plecam în voiaj  cu trei-patru cărţi la mine, când mă întorceam acasă mai luam încă pe-atâtea. La un moment dat am început să mâzgălesc nişte pagini, în ideea asta: oare cum ar fi să scriu şi eu? Aveam un blog pe atunci şi acolo scriam miniaturi de texte. Călin Hera, care muncea la România Liberă pe atunci,  mi-a zis că nu scriu rău deloc şi m-a întrebat de ce nu încerc să adun textele într-o o carte. Nu l-am luat în seamă, nici pe el, nici pe nevastă-mea, care îmi spusese deja acelaşi lucru. Am continuat însă să scriu. Iar anul trecut a apărut ideea să le adun într-un manuscris şi să le expediez. Ceea ce am făcut: am trimis textele către mai multe edituri şi după trei zile mi-a răspuns Herg Benet. Şi iată cartea!

De ce ai plecat în Spania?

La mine a fost un amestec de scârbă, mânie şi aventură. Iar aceasta din urmă a cântărit infim faţă de restul trăirilor. Nu te apuci să baţi meridianele doar din dorinţa de aventură. Am lucrat în presa gălăţeană unde am ajuns la un punct în care nu mai puteam să spun ce gândeam. În general, ţi se sugera ce trebuie transmis. Erau mesaje care veneau de la direcţiunea radioului, te mai întâlneai cu un om politic, ţi se explicau lucruri despre un buget din care radioul trăia şi aşa mai departe. Evident că după ce trăieşti aşa ceva pleci, mai ales că eu nu am fost niciodată omul care să dea cu limba pe clanţă.

Şi am emigrat în anul în care Ion Iliescu a câştigat detaşat prezidenţialele, în faţa lui Corneliu Vadim Tudor.

În martie 2000 m-am hotărît să plec la greci. Aveam un prieten în Atena care m-a chemat la el. Însă, atenţie! Atunci România nu era membră UE şi nu puteai trece graniţa decât fraudulos, prin Serbia şi Macedonia. Am plecat din Timişoara, cu un grup de vreo 11-12 inşi, cu o călăuză, pe un frig de-ţi venea rău. Toată aventura m-a uşurat de vreo 500 de dolari.

Ne-au luat sârbii de la graniţă, am trecut prin Macedonia şi, la frontiera cu Grecia, călăuza a hotărît să trecem pe la ora 3 dimineaţa. Aşa am făcut. După vreo 10-12 kilometri pe pământ grecesc, ne-am adăpostit într-o căsuţă pe câmp, cu gândul ca în zori să ne împrăştiem care încotro.

Ne-am întins să ne odihnim, dar nu ne-a tihnit pentru că ne-am trezit, după vreo oră, cu zeci de poliţişti greci înarmaţi, care au înconjurat casa cu câini de urmărire. Ne-au luat pe sus şi ne-au dus în arest, unde am rămas vreo trei sau patru nopţi, fără nicio posibilitate de a comunica cu cei de acasă. Ne-au luat paşapoartele şi ne-au tras o mamă de bătaie, încât am ajuns acasă cu un genunchi cât capul. Acolo s-a terminat visul grecesc.

Aveam interdicţie pe paşaport, dar asta nu m-a împiedicat să scot altul nou-nouţ, cu care, două luni mai târziu, am ajuns în Spania. De ce Spania? Am plecat cu un autocar de sportivi de la Clubul Steaua. Steliştii de la lupte greco-romane aveau turneu, în mai 2000, în San Sebastian. Cunoşteam pe cineva la club, care m-a adăugat pe lista delegaţiei. Mi-am luat viza şi am plecat cu o geantă de voiaj, în care am îndesat câteva tricouri. Când am ajuns în San Sebastian aveam 700 de dolari în buzunar. Eram nabab.

I-am lăsat pe sportivi şi am luat autobuzul spre capitală. ”Ce-o fi, o fi!”, mi-am zis.

Am ajuns într-un sătuc pe lângă Madrid. Nu ştiam decât trei cuvinte: ”hola”, ”mañana” şi ”trabajo”, adică exact ce mă interesa.

Am spălat piscine, am dat cu lopata, am asfaltat şosele, am pus mâna pe drujbă şi am trăit în pădure, ca haiducii, vreo trei luni de zile. Am fost ajutor de bucătar, am fost camionagiu. Cred că, dacă spun ce nu am fost, este mult mai simplu.

În şase luni de zile am învăţat limba. Am avut baftă că la piscină, unde lucram, vindea bilete un profesor pensionar. El predase matematică şi geografie, dar pe mine m-a învăţat spaniola.  După program mergeam cu el la o bere sau la cumpărături şi învăţam. M-a corectat din prima zi, aşa încât în şase luni vorbeam o limbă foarte curată.

În 2002 a venit şi soţia mea în Spania, după o întreagă luptă cu birocraţia. Condiţia era ca eu să am permis de muncă, astfel încât statul spaniol să îmi recunoască continuitatea şi să îmi dea drept de şedere. Iar permisul de muncă era foarte complicat de primit pentru că România nu era stat membru UE. Aşa încât un angajator a trebuit să meargă cu mine la forţele de muncă şi să le explice că eu am nişte abilităţi de negăsit la orice alt muncitor spaniol, iar pentru aceste calităţi statul trebuia să îmi acorde permis de muncă.

Apoi guvernul spaniol dădea o rezoluţie. Din fericire, răspunsul a fost afirmativ, deci m-am întors în ţară, la ambasada Spaniei din Bucureşti, unde am primit viză de muncă. Şi abia cu această viză am mers în Spania, unde am primit permis de muncă şi de rezidenţă. Abia după aceea am început procedura de regrupare a familiei.

Pe mine m-a ajutat în tot acest travaliu un avocat, pe care l-am cunoscut la piscina despre care îţi spuneam mai devreme. El m-a sfătuit ce să fac; mai mult, mi-a făcut legătura cu un client al lui, care avea gater şi o făbricuţă ce prelucra lemn. Iar patronul acela a mers cu mine peste tot şi a făcut cererile necesare în tot lanţul birocratic. Şi i-a convins pe funcţionari să îmi dea drept de muncă. Astăzi, ca cetăţean UE, vii cu paşaportul de România, găseşti un loc de muncă aici şi te angajezi a doua zi.

Doi ani mai târziu, în 2002, soţia mea a putut să vină în Spania. A obţinut o slujbă în Catalonia, motiv pentru care ne-am mutat din capitală în acest oraş, Tarragona, unde trăim şi acum.

De ce ai spus că Irina este persoana fără de care cartea nu ar fi existat? Şi nici tu?

Ea este prima persoană care mi-a spus  să scriu cartea, chiar de când eram pe camion şi începusem să scriu primele texte. Nu am ascultat-o pentru că… prost.

Noi suntem căsătoriţi din 1997. Avem 21 de ani de când suntem împreună cu acte. Altfel, ne cunoaştem din cartier, de când aveam vreo cinci anişori.

Fără ea nu aş fi existat pentru că nu cred că altcineva m-ar fi putut suporta sau m-ar fi susţinut aşa cum a făcut-o ea. Şi, când spun asta, mă gândesc la toate proiectele în care m-am implicat sau la care am renunţat, iar ea m-a susţinut fără rezerve. Dacă eu sunt aşa cum sunt astăzi sunt şi pentru că am avut-o alături. Iar asta nu e simplu.

Suntem împreună de foarte mulţi ani şi nu ne leagă case, moşii, copii. Ne leagă o relaţie care a trecut prin foarte multe, dar uite că suntem alături. E mai mult decât dragoste, e şi respect, complicitate şi foarte multă dileală. Este un amestec peste care nu poţi trece foarte uşor. Tocmai de asta spun că nu aş fi putut exista fără ea.

De ce te-ai apucat de presă?

Pentru că am terminat armata la Jandarmi.

Am făcut armata în Bucureşti, în Băneasa. Noaptea săream gardul şi mergeam la fete, pardon la un ceai. Aşa i-am cunoscut pe oamenii de la Radio Contact de atunci, Raluca Moianu, Andi Moisescu şi aşa mai departe. Atunci m-am virusat cu radio.

Când m-am întors în Galaţi, m-am dus la Radio Alfa, un radio muzical pe atunci, şi am cerut un job. Am început să fac programe de noapte, de zi şi radio-matinal. Iar la puţin timp am trecut la Radio Galaţi, postul cel mai urmărit din oraş. Acolo m-am apucat de presă. Deci, dacă mă gândesc şi rezum, am intrat în presă datorită Jandarmeriei.

Ce te-a învăţat, cum te-a format munca în radio?

Cred că m-a învăţat să cunosc oamenii, să îi ascult şi să îi citesc după voce. Iar asta mă ajută să câştig timp. Nu am nevoie de prea mult să îmi dau seama dacă eşti o jigodie, un ticălos sau un om de pus la rană. Te simt din voce, îmi trebuie doar câteva inflexiuni să îmi dau seama dacă se poate face ceva cu tine.

Unde te-ai născut? Eşti băiat de asfalt sau de ţărână?

Sunt băiat de cartier. Tata era lăcătuş mecanic, mama coafeză, adică oameni din clasa muncitoare. Iar eu am crescut pe pietrele Galaţiului, în cartierul Micro 21.

Părinţii mei au venit de la ţară prin anii ’60, ’70, pentru că Ceauşescu a făcut prea-frumosul Combinat Siderurgic din Galaţi, moment în care un târgşor de provincie a devenit oraş industrial. Evident că a început să curgă lumea ca la urs în lanţuri.

Cum erai? Băiat cu gaşcă, ce bătea mingea în peretele doamnei de la parter, sau băiat de casă, citind în solitudine?

Aş zice că mă regăsesc în ambele descrieri. Am bătut şi mingea, am spart şi geamuri, ohooo. Dar m-am apropiat şi foarte mult de cărţi. Poate şi pentru că bunica din partea tatălui, Vasilica, a făcut o pasiune din a strânge cărţi. Nu ştiu prin ce minune, fiindcă şi ei erau tot oameni ai muncii: bunicul lucra la CFR, bunica era croitoreasă. Bunica însă, în anii aprigi ai comunismului, adică ’70, ’80, avea deja o bibliotecă frumuşică. De-acolo am prins gustul cititului.

Ce căutai?

Atunci nu puteai căuta foarte mult, doar citeai ce-ţi cădea în mână, ce puteai găsi în Biblioteca Pentru Toţi. În vremea aceea am citit Hortensia Papadat-Bengescu, Noica, am citit ”Romanul adolescentului miop” sau ”Nuntă-n cer”. Deci, pentru un puşti de 10, 12 ani, când am început să dau cu capul în rafturi, erau nişte cărţi foarte mişto.

Mai mult, la un moment dat o clientă a mamei, nevastă de general, a rămas văduvă şi a moştenit o bibliotecă impozantă. Aşa că a invitat-o pe mama să îşi aleagă după voie. M-am dus eu şi cred că am plecat cu vreo şase valize de cărţi de la doamna general. Asta a fost a doua minune care m-a apropiat de cărţi.

Dacă ne întoarcem în copilărie şi te rog să îmi dai nişte substantive, adjective din care să ghicim un gust, un miros ce mi-ai spune? Şi, cine ştie, poate aşa aflăm de unde se trage nostalgia mirosului de pipă.

Ca orice băiat de oraş, vara mergeam cu fratele meu la ţară, adică la bunicii din partea mamei. De acolo mi-a rămas mirosul de doagă, de surcele căzute din butoi. Să îţi spun de ce. Bunicul, Costin Melinte, a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia timp de patru ani. Când s-a întors acasă, în ’46 sau ’47, a găsit o ţară care trecea la comunism, era în prag de naţionalizare: ”daţi-ne tot din gospodărie, că este al nostru!”, i-au strigat de la poartă. Iar bunicul, cum era el cu schije în cap, căzut din avion şi bombardat, a ieşit cu pistolul în pridvor şi a zis: ”Dacă intră cineva în curte, primeşte un glonţ în cap!”. A fost arestat şi a făcut pârnaie un an şi jumătate, la locul de muncă. Iar acolo, în satul Chiraftei, din judeţul Galaţi, unde a fost detenţia, a învăţat tâmplărie.

Aşa cum mi-l amintesc eu, bătrân, făcea butoaie, mese, scaune pentru zeci de sate din împrejurimi. Veneau şi oameni din Mureş sau Harghita pentru butoaie de murături sau de vin, de 100 de litri ori căzi de 1000 de litri.

Şi-a ridicat casa singur, de la temelie. A venit de la ruşi şi a început să facă tot cu mâna lui. Şi, în comunism, cât o fi fost regimul de aspru, el avea atelier, cu zeci de fierăstraie, scule şi menghine, cu circular, avea un petec de vie, a crescut porumbei şi iepuri. Era o gospodărie ţeapănă.

Din toate am adus în Spania un fierăstrău de mână şi o teslă. Atât am amintire de la el. Şi îmi e suficient.

Dacă este să vorbesc despre vreo rădăcină a mea, acolo se află. În acel sat, în Smulţi, unde locuia el, undeva pe lângă Târgu Bujor şi Tecuci. Un sătuc pierdut pe un deal. Nu e vreun loc vestit în judeţ, dar poate că asta i-a adus numai bine.

De acolo am în nas şi în urechi toate mirosurile şi sunetele din copilărie.

Interviu pentru Life.ro, semnat de Monica Tănase. 

August 2018

Am văzut de-a lungul timpului diferite estimări atunci când se vorbește despre banii intrați în economia României, bani trimiși în țară de românii din străinătate:
– 29 miliarde de euro în ultimii 10 ani,
– 55 miliarde de euro din 1990 încoace.

Putem avea diferite surse. Cert este că vorbim de zeci de miliarde. De euro. Bani calculați oficial pe baza documentelor bancare și a diferitelor instrumente de transfer valutar. Sunt statistici imbatabile.

Un detaliu: nu are nimeni o cifră exactă a miliardelor de euro intrate în țară cash, în plic, în buzunar, prin prieteni, șoferi de autocar etc. Nimeni. Estimarea personală se află între 15 – 25% din sumele vehiculate mai sus. Miliarde care au intrat tot în economia României.

Un efort financiar imens. Despre care găștile de denigratori care urlă în aceste zile nici nu vor să amintească.

3 august

 

Am semnat astăzi în Reus (Tarragona, Spania) ințiativa #fărăpenaliînfuncțiipublice. Simplu, rapid, fără complicații. Doar cu buletinul.

Domnul care strângea semnăturile mi-a povestit ceva care m-a lăsat mască. A intrat în magazin (semnăturile se strâng într-un magazin românesc) o familie. Cinci persoane mai exact: părinții, doi copii și bunica venită de la Iași în vacanță. Bărbatul a oferit cele trei buletine pentru transcrierea datelor, s-a început procesul, responsabilul cu fișele a copiat numele, prenumele, adresa, serie și CNP. Toate bune până aici. Au semnat părinții. Când a venit rândul bunicii să semneze, a refuzat. Nu a putut fi convinsă sub nicio formă: „Mie mi-a mărit Dragnea pensia cu 80 de lei. Ce dacă fură și ei? Nu toată lumea fură? Măcar pe ăștia îi știm și ne mai dau și nouă câte ceva. Dacă vin alții noi, vor fura și mai mult.”

Ce voiam să zic? Ceva despre spălarea de creiere și despre ignoranța și egoismul unor generații. Dar renunț. E inutil.

4 august

 

Un intelectual care nu a făcut altceva în viață decât să-și târască rubensiana făptură din sinecură-n sinecură, nu poate fi tratat cu isterie, cu limbaj violent, el nu trebuie insultat, pus la zid, poporul nu trebuie să riposteze, nici să-și arate mânia. Are nevoie de tandrețe și înțelegere, compasiune și mângâiere eternă, doar așa va mai putea produce niște osânză pentru opaițul care va lumina drumul către pocăință al lumpenilor din diasporă.

4 august

 

Acum, că dl. Liiceanu a zis că este relativ ok cu #muiepsd, că nu e chiar atât de ofensivă și că poate fi totuși o sintagmă care ne unește în fața răului absolut, aștept cu nerăbdare să contabilizez câți își vor rearanja reperele stilistice și se vor îndrepta către alt pol de pe busolă. Că unii așa sunt, au nevoie de un glăscior care să le aducă aminte că există și un arbitru. Unul liber, uitat într-un colț al rațiunii.

„Așadar, nu vă scandalizați, dragii mei intelectuali, colegi și prieteni care suferiți de răul vulgarității. Cușca vulgarității lor, în care ne-au băgat de ani de zile, nu vă doare mai tare? Și, în fond, în cele două cuvinte, nu de vulgaritate este vorba, ci de adecvarea exasperată la aroganța și prostia celor sub care am ajuns să trăim. Nu poți pretinde, când șandramaua politicului suburban ne cade în cap, să ne alegem limbajul luând ca model Parlamentul britanic din vremea lui Churchill.”  – Gabriel Liiceanu

7 august

 

Mitingul din 10 august. Concluzii

Au reușit ceea ce de foarte mult timp plănuiau: să despartă românii.

Pe de o parte diaspora (vânduții, sorosistii, rupții de țară, cei care își bagă nasul deși nu plătesc impozite în România, uitucii limbii strămoșești, badantele, curvele, hoții, cerșetorii), pe de altă parte ignoranții lipsiți de civism, paraziții ajutoarelor sociale, bugetarii indolenți, corupții sistemului, analfabeții cărați cu autocarele la mitinguri pesediste, politicienii „toți o apă și-un pământ” etc.

Au reușit să creeze două tabere care se bat cap în cap. Cel puțin la nivel de percepție reciprocă. Pentru că în profunzime, pentru cei care au timp să înțeleagă și altfel, ar trebui să existe congruență. Ar trebui să existe un scop comun al celor două părți:

Eliminarea definitivă din viața publică a corupților, a conflictelor de interese, dispariția imediată a găștilor și baronetului politic, instalarea meritocrației absolute, aplicarea imediată a lustrației, revizuirea felului în care s-au făcut averi fabuloase în ultimii 30 de ani și s-au obținut basculante de doctorate, modificări fundamentale în Educație și Sănătate, și multe alte propuneri care duc imediat către o însănătoșire rapidă a societății.

Cele două tabere ar trebui să observe, să gândească și să se pună de acord. Dar va fi imposibil. Pentru că ne pierdem energiile în semnale de alarmă, în vociferări și conflicte, în a pune pe masă „adevăruri absolute” fără a lua în calcul ceea ce este fundamental: dacă tot vrem o țară pentru copiii noștri, am putea totuși să le lăsăm una normală?

Sau practicăm otrăvirea fântânilor, sperând că cei care vor veni după noi vor putea răbda de sete la nesfârșit? Istoria spune că răbdarea nu este infinită. Cei care vin nu mai pot să aștepte. Pleacă. Acolo unde nu există tabere cu spume la gură. Sau, dacă există, au găsit de multă vreme un limbaj și o serie de interese comune.

8 august

 

Dacă astăzi nu ești în piață nici măcar cu gândul înseamnă că pe undeva, într-un fel sau altul, ești de acord că României îi este bine, că ceea ce se întâmplă în ultimii 30 de ani nu poate fi și nu trebuie schimbat, că valurile de neobolșevici care au preluat țara după 1989 sunt binevenite și că nu mai există nimeni apt să conducă, înseamnă că ești de acord că România este angajată ferm pe drumul ieșirii din UE, că întoarce spatele democrației, libertății și drepturilor omului, înseamnă că ești pe aceeași lungime de undă cu cei care se pregătesc din nou să pună granițe fizice și morale unei nații care a dat mii de morți în decembrie 1989 pentru libertate.

Mi-ar plăcea să fiu unul dintre idealiștii care cred că astăzi vor ieși milioane în stradă și se va ajunge la anticipate și la plecarea guvernului Dragnea. Dar nu pot. Astăzi va fi un semnal relativ puternic. O ripostă a celor sătui de minciună roșie. Poate ultimul semnal înainte de imersiunea totală într-un melanj oribil de populism și naționalism deșănțat. Dar mai departe de acest fapt nu cred că se va mai întâmpla ceva și îmi cer scuze pentru aerul defetist al acestor rânduri. Cei care au dat de gustul libertății sunt în afara țării. S-au întors acum, unii dintre ei, în vacanță și vor veni în piață pentru a-și striga nemulțumirea alături de românii rămași acasă.

Contează numărul celor care ies. Cu zeci de mii de oameni nu se rezolvă nimic. Un regim autoritar începe să se clatine, în România, de la 2 milioane de persoane în sus. Atunci nu mai e nimic de făcut. Pleci. Nu poți face față. Nu poți aduce jandarmi de pe Marte pentru a împărți pulane și apă din tunuri, nu poți provoca 2 milioane de oameni pentru că vor trece prin tine ca prin brânza proaspătă de vaci și te vor călca în picioare. Contează acea masă critică despre care vorbește orice om căruia i-a mai rămas un gram de rațiune la îndemână. Masă critică inexistentă, din păcate, la ora actuală.

Și ar mai conta ceva, un mic „detaliu”: prezența la vot. Pentru că nu este doar un drept la care putem apela în funcție de chef. Atunci când regimul devine dictatură, dreptul de vot ar trebui să devină o obligație pentru fiecare dintre noi. Dar mai e mult până departe. Și m-am întins, devin ridicol. Oricum, și eu, ca mulți alții, scriem pentru bula noastră în care aproximativ cu toții gândim asemănător. Și aproape că nu „mai face” sens.
#alături #înpiață #muybienpesede

10 august

 

Reacția statului în acest moment este aceeași, din 1989 răspunde la fel. Reacție previzibilă. De manual: provocare, manipulare, reprimare. Știm cu toții cum se apără o gașcă de bandiți încolțiți.

Dar ar fi timpul ca, pentru prima dată în ultimii zeci de ani, mai ales că democrația ne-a învățat câte ceva, să acționăm noi altfel. Într-un mod pe care abjecții aceștia nu l-au prevăzut și nu-i vor putea face față:

Să nu plece nimeni din stradă. O zi. Două. O săptămână. Două. Până când fuge și ultimul hamster în Brazilia. Abia după aceea putem vorbi de altă țară. Ca afară, poate.

10 august

 

Abjecția presei pro-guvernamentale nu are limite. Este incredibil. Continuă spălarea creierelor: „Mitingul diasporei a fost caracterizat de violență. Jandarmeria a fost nevoită să restabilească ordinea și a făcut uz de mijloacele legale din dotare. O minoritate exaltată nu poate înțelege că acest guvern își face treaba și se află în slujba cetățeanului, mărind pensii și salarii”.

Continui să cred că singura opțiune este prezența masivă în stradă, protestul pașnic, izolarea turbulenților. Iohannis, dacă mai există, trebuie să iasă public și să-și exercite rolul de președinte. Opoziția trebuie să-și curețe rândurile de secături și să prezinte o ofertă decentă pentru alegerile anticipate care trebuie forțate. Altfel, ne îndreptăm către dictatură. Lipsește celebrul „toque de queda” al lui Nicolas Maduro, adică nimeni nu mai iese pe stradă după ora 18.00.

11 august

 

Dan BarnaDacian CioloşCristian GhineaVlad Voiculescu … după ce mai trece un pic nebunia cu mitingul și jandarmii putem discuta în public la modul serios despre votul online? Despre opțiuni, aplicare, fonduri și voință politică? Despre o clasă politică ce vrea și altfel de comportament în fața urnei de vot? Am putea oare?

Sunt extrem de interesat de un subiect: votul online.
Suntem în august 2018. Ghiță din Pantelimon își poate cumpăra o pereche de șlapi de pe Amazon. Șlapii îi vin din China într-un container. Ghiță plătește cu cardul. Totul e safe. Altfel șlapii nu ar putea să ajungă la Ghiță. Deci se poate. Desigur, ne jucăm un pic și cu metafora.

Serios acum: aș vrea ca un partid să-și pună problema în mod real și să realizeze un studiu pe care să-l dea publicului spre dezbatere – cum se realizează un sistem 100% sigur pentru votul online? În cât timp se poate pune la punct? Despre ce sume vorbim? Milioane, zeci de milioane, sute de milioane de euro? Ok, la câte miliarde de euro s-au cheltuit pentru căcaturi în pantă și pârtii de ski pe care nu coboară nici dracu’, banii pentru un asemenea sistem de vot nu ar însemna mare lucru.

Dacă ajungem la concluzia că este viabil, posibil și bun de pus în practică, atunci mai există o singură întrebare: se vrea aplicarea lui? Dacă da, când? Dacă nu, înseamnă că suntem tâmpiți și merităm să ne ducem naibii cu toții. Înseamnă că votul e doar pentru unii și că va reprezenta în continuare doar o jucărie pe care o vor manevra niște șmecheri după cum le dorește corazonul.

14 august

 

Am înțeles din ultimele zile doar faptul că statul român, prin intermediul Jandarmeriei, și-a demonstrat forța, agresivitatea și batjocura față de cetățeni. Au fost gazați zeci de mii de oameni, au fost sute de cazuri în care a fost necesară intervenția medicilor. În rest, dragi prieteni, sunt detalii. Vom uita relativ repede, Parchetul se va ocupa de caz și cine știe cât va dura până vom avea rezultate. Nu, nu vă gândiți la condamnări, închisoare etc. Așa ceva nu există.

Diasporenii vor pleca și ei pe la cășile lor, încă mai sunt concedii de făcut pe plajă la all-inclusive, vine încetișor anul școlar, încep bătăile de cap cu șpăgile și fondul clasei. Știți voi, d-astea… Întrebarea care se vehiculează este „și după toate astea ce?” Va rămâne tot o minoritate care își va stoarce nervii și se va bate pe toate fronturile cu corupția, hoția și jegul din politică? Îmi pare rău, dar sunt convins că da. Observați cu atenție acum. E liniște. Capii psd-alde nu au ieșit la declarații, așteaptă ca lucrurile să se calmeze. Sunt bine sfătuiți. Nu vă bucurați de aparentul seism din partid. Chiar dacă va pleca Dragnea, esența bolșevică nu se va evapora niciodată. Uitați-vă la schizofrenicii care au ieșit la rampă cu declarații gen „trebuiau mitraliați, nu udați cu apă – gloanțe pentru mamele din piață” – sunt mii, poate zeci de mii, ca ei prin toate județele, prin toate instituțiile, de la toate partidele. Unii sunt doar mai vocali și mai imbecili decât alții și scriu pe facebook ceea ce gândesc. Dar cei mai mulți sunt acolo. Conduc, semnează, iau decizii, distrug destine dintr-un pix. În ei se află puterea acestui sistem infect. În sufletele astea pline de ură, în slugile care servesc necondiționat, fără să gândească, fără să aibă îndoieli.

Piramida urii are baza foarte puternică. Degeaba mai retezăm uneori vârful, se regenerează imediat. Pentru că există resurse imense de mitocănie, servilism, hoție. Vor exista mereu scârnăvii gata să execute orbește orice fel de ordin. Dacă astăzi România este condusă de o gașcă din Teleorman, mâine poate veni rândul altui județ ca să dea „vârfurile” pentru bunăstarea țării. Revin: după toate astea ce facem? Ce veți face? Și nu uitați un detaliu: guvernul psd-alde a oferit doar un avertisment zilele acestea. Mi-e teamă că e doar începutul.

15 august

 

Jandarmeria Română
Criminalilor!

Vânătăile de pe brațe, picioare, spate, nu se uită!
Sângele care curgea în urma loviturilor de bastoane nu se uită!
Pielea arsă și ochii tumefiați din cauza gazelor lacrimogene nu se uită!
Nu putem uita femeile și copiii care au fost pur și simplu gazați în Piața Victoriei!

Nu știu voi ce vreți. Dar eu, personal, vreau numele și prenumele fiecărei bestie de jandarm care a lovit cu sete fără să fie nevoie de acest lucru. Vreau numele și prenumele fiecărui jegos în uniformă care a abuzat în timpul serviciului și a lovit cu sete în oameni pașnici. Vreau să știu dacă bestiile astea au familii neveste, copii, vreau să știu cum naiba mai dorm liniștite în paturile lor după ce își dau căștile și scuturile jos. Vreau să știu numele și prenumele celor care au dat ordin pentru a fi bătuți oamenii în PV.

Asta vreau: nume și prenume, funcții, grad, urmărire penală și demiteri fulminante. Vreau ca politicienii care au sprijinit și semnat aceste barbarii să plece naibii în groapa istoriei. Dar nu înainte de a plăti. Cu pușcăria, dacă există dovezi ale implicării.

Pentru că unii sunt dispuși să uite. Alții, nu.

22 august

 

Eram puști. Înconjurat de gesturi complice, de bătăi în calorifer când începeau știrile la „Europa LIberă”, bancuri cu Ceaușescu, înjurături grele la adresa odiosului comunism. Și eterna marotă: „România e coruptă, nu există corupție mai mare ca la noi.” A venit 1989, am mai crescut și eu, am făcut armata, m-am apucat de muncă. În 2000, înainte de a pleca în Spania, aceeași marotă omniprezentă: „pe unde te uiți, corupție, nu vom scăpa niciodată de flagelul acesta.” După 18 ani, statisticile spun că doar Bulgaria ne-ar mai lua fața la acest capitol. Peste tot, în documentele internaționale, România miroase de departe a corupție, a hoție, a complicitate mizerabilă. Nimic nou, nu se schimbă nimic. Nu se vrea, nu se poate. Parcă nu se mai poate.

28 august

 

Un om care este nevoit să plece din România pentru a-și face o viață mai bună pentru el și familia sa, cum se numește? Cei care fug de sărăcie, de imposibilitatea unui trai decent, cei care pleacă peste mări și oceane pentru a pune pe masă o pâine și a economisi niște bănuți pentru vremuri grele, cum se numesc? Cei care aleg să plece cât mai departe de jegul unei clase politice care a adus România pe marginea prăpastiei, ce nume au? Medicii, inginerii, cercetătorii, artiștii, asistentele medicale, milioanele de oameni care au plecat din țară scârbiți de tot ce se întâmplă, ce adjective poartă?

În mintea unora sunt curve, cerșetori, trădători, hoți și dezrădăcinați. Cuvântul „exilat” are o aură specială doar pentru japițele penale care fug din fața legii și stau cu mango și papaya-n gură pe plajele din Costa Rica.

30 august