A dispărut și ultimul poștaș care umbla printre blocuri cu geanta aceea imensă pe umăr. Îl vedeam când se oprea să bea o cafea: lăsa geanta pe un scaun și își freca umărul, schimonosindu-se de durere. I se făcuse un șanț lat în carne, iar umărul stâng i se întărise neobișnuit de mult. Scrisorile cântăresc, și timbrele, și sforile cu care sunt legate vederile de la mare și de la munte, taloanele de pensie și pungile cu bani, gândurile șovăielnice, cele pasionale, certurile și împăcările, umorile, bunătatea și plânsetele. Au săpat în carnea lui și l-au micșorat, l-au îmbătrânit prea devreme.

Vecina mea ascultă Nocturnele lui Chopin. E aproape surdă, am senzația că pianul doarme cu mine în pat. Am vizitat-o de câteva ori și știu că seara își pune căștile pe urechi și devorează știrile. Nu vrea să deranjeze vecinii, îmi spune. Dar pe Chopin îl pune să urle cât îl ține gura. Vreau să mă relaxez și să mă bucur. Dar nu mă pot abandona, simt cum ideea asta mă crispează. Îmi alunecă periodic în minte amintiri cu care nu pot să lupt, nu le pot elimina, îmi invadează prezentul și reușesc să mă ia în brațe pentru câteva minute. Atunci mă rup de realitate și zbor și eu printre turle cu pescărușii, în nopțile răcoroase, cu vânt viguros, și adorm pe o bancă de la marginea bulevardului. Scutur capul, vreau să mă trezesc. A adormit și Chopin în cele din urmă.

Cum să devii un scriitor faimos

1. Clasamentele cu cele mai bune/vândute/citite cărți ale anului sunt o prostie. Capodoperele, cărțile fundamentale, cele transcendentale lasă amprente doar în sufletul unei minorități.

2. Ador scriitorii care scot 3-4 cărți pe an. Le poți găsi platitudinile în fiecare pagină, nu trebui să cauți. În plus, sunt și extrem de utili: cărțile lor se vând mereu cu câte-o băsmăluță, o sacoșică de plajă, o ceșcuță, un ruj.

3. Când mă aflu în pană de inspirație cutreier netul și compilez texte din revistele glossy. Alcătuiesc tot felul de liste: 10 lucruri pentru a fi fericit, 20 de metode pentru a-ți mulțumi amanta, 15 trucuri pentru a nu răci în gât, 30 de sfaturi pentru o viață echilibrată. Să nu uite lumea că-s scriitoare de succes.

4. Trebuie să faci zilnic poze și să le pui pe facebook, instagram, twitter, whatsapp, mail și sms. Poze cu ceșcuța, cu apusul din balcon, cu frunza de levănțică, întinde-te și zâmbește galeș, cântă la vioară, amestecă în supă, înfige furculița-n macaroane și cuțitul în cozonăcelul pufos, fă-ți poze în Paris, Viena, Barcelona, în țara sloiurilor și în cea a fericirii, zâmbește din nou, adu-le aminte cititorilor că ai fost nefericită și că ai suferit în copilărie, că părinții te-au văzut mereu ca oaia neagră a familiei. Nu uita să dai sfaturi în fiecare zi. Despre lăcătușerie, crizanteme, sex oral, gripă, parchet și mașini de spălat, medicină, artă, trafic, rețete vânătorești, căsătoria perfectă, parenting, supozitoare, lustre, nuci, piscine gonflabile, draperii, partituri, nu uita să le spui cititorilor că poți fi ce vrei tu în viață, că nu există limite, că totul pleacă din tine și că inamicii tăi se vor convinge la un moment dat că au greșit. Când iei o pauză, bombardează-ți cititorii cu oferte promoționale (cărți, gentuțe, ceșcuțe), pachete, reduceri, nu uita să le spui că sunt proști dacă nu îți cumpără operele, intoxică-i cu mesaje spirituale și comerciale. Nu uita să te fotografiezi alături de oamenii momentului: politicieni, filosofi, muzicieni, vedete de radio și televiziune. Încă ceva, important: înjură-i pe cei care-ți comentează postările. Blochează-i, șterge-i de pe fața pământului. Sunt proști. Tu ești idolul neînțeles, orfeul, păsărica feonics ce renaște din scrumul de țigară, ești sus, pe pisc, gata să micționezi din turnul tău de fildeș pe cei care nu te citesc.

Sandra Braun, de la Departamentul Silkepil

#2019anulcărții

Citeam cum l-a trimis marele Gheorghe Dinică pe securistul Ristea Priboi în pizda mă-sii prin iarna lui 2004, după o piesă de teatru jucată la Focșani. M-au năpădit iarășii nervii, nostalgiile și fantasmele unor utopiii care îmi dau mereu târcoale în perioada asta de sfârșit de an. Mulți dintre voi vorbesc și scriu despre decembrie 1989, despre revoluție, martiri, despre teroriști și securiști, despre ce s-ar fi putut face și despre ce ar fi trebuit să aflăm până astăzi și nu am fost lăsați. Personal, îmi este din ce în ce mai greu să repet în fiecare an același ritual, să intru și să mă rotesc în același cerc. Bula din care fac parte nu are nevoie de ceea ce distribui sau de evocările pe care le-aș publica, de fotografii, de mărturii. Toate rânduielile acestea îmi par, într-un fel, fără rost: brazi împodobiți, pocnitori, urări, popi la ușă, poze cu tancuri, lustrații ratate, cârje în țeastă, sarmale, porci arși în fața blocului, concerte cu guriști pe bani publici, discursurile ipocrite ale unor marionete insalubre, căldura care nu mai vine pe țeava caloriferului, filmulețe cu fericire și cadouri pe toate drumurile, invaziile din hipermarketuri… Înregistrez pe retină gesturile de fațadă ale autorităților. Spoială pentru proști, doar-doar se vor liniști și vor uita că adevăraților vinovați nu li se va clinti nici măcar un fir de păr din cap. Praf în ochi. Câțiva fraieri care sunt împinși în față, mulți dintre ei plătind prea târziu și prea puțin. Cei care au ținut și au mânuit sforile sunt în continuare relaxați, își mănâncă liniștiți pensiile exorbitante și își mai plimbă din când în când uniformele cu stele pe umeri pe la câte-o defilare. Alții mor nederanjați, neîntrebați, lăsând în urmă averi fabuloase fiilor și nepoților care pozează în oameni de afaceri cinstiți. Nu suntem pregătiți să cerem, nu știm s-o facem, ne mulțumim cu puțin. Râdem și batem din palme atunci când sistemul mai lasă din brațe câte-un personaj de mâna a doua, protejându-și la nesfârșit târâturile machiavelice de prim rang care ne țin pe loc. Și uite-așa mai trece un an, mai vine un revelion, mai vine-o primăvară, mergem în concediu la mare, mai umplem o salbă de cârnați și-o burtă de bere.

Un dement a ucis o fată de 25 de ani după o noapte de sex și droguri, a tăiat-o în zeci de bucăți și le-a împrăștiat prin containere. Poliția caută resturile cadavrului prin gropile de gunoi ale Valenciei. Eu navighez pe net printre rețete de limoncello. Nu vreau să-mi iasă foarte dulce, nici amar. Trebuie să am grijă să curăț bine doar partea galbenă a cojilor de lămâie. Am luat o gură de kefir. E rece, are un iz de usturoi. În raftul de jos al frigiderului am uitat mujdeiul neacoperit. Balansez cu un pumn de stafide și citesc o postare cu cerșetori care cântă din acordeon. Mi-am cumpărat patru scaune pentru bucătărie. Lemn masiv, frumoase, trainice. Adică mă țin și pe mine fără să se plângă, ceea ce e o mare bucurie. Ieftine, aproape gratis. De două zile e frig, șuieră un vânticel polar pe malul Mediteranei. „Vezi că plec, sunt de noapte. Nu mai sta ca prostul până la trei pe facebook. Noapte bună.” Nevastă-mea stinge luminile și întoarce cheia în yală. E liniște. Prea multă.

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro

E baltă sub mine, cârpele desprind un iz de hamac îmbătrânit în care nu s-a mai legănat nimeni. Mă uit sub pat. Nu am pierdut nimic, nici măcar din grabă. Am teancuri de hârtii albe în buzunare, îmi făcusem iluzii că voi scrie toată noaptea povești despre frumusețea rafalelor care distrug bărci și perdele. Umblu întotdeauna cu un carnețel la mine. Îmi notez numărul de valize pe care le văd zilnic, oamenii care se despart în aeroporturi, mugurii copacilor, dinții lipsă ai câinilor de mare și picăturile de vin vărsate de văduvele îndurerate peste movilele proaspete de pământ. Ce bine ar fi să nu ne mai prefacem, să renunțăm la vopselele cu care încercăm să schimbăm fața lumii într-o singură noapte. E obositor, am ostenit cu toții de dezgust și de lene. Am visat că voi fi eutanasiat și că lenjeria asta udă mă lăsa să alunec dincolo, îmi deschidea uși cu gesturi largi și rușinate, puteam să cuceresc primii metri pătrați ai lumii care nu există. În vis se desființau cafenelele, se scoteau becurile din fasunguri și se spărgeau plăcile de faianță cu vârful unui ac gros. Siluete fără față veneau din urmă cu un compresor care nivela pământul răvășit, în timp ce tenebre sfioase pândeau din tufișuri.

Se întâmpla să fiu în București prin vara lui 2018. La o terasă, într-una din cârciumile cu ifose din centru, printre beri, cafele și tutun, s-a declanșat o discuție extrem de interesantă prin ineditul ipocriziei unuia dintre participanți. Nu greșesc deloc dacă afirm că este un personaj extrem de cunoscut în lumea culturală românească:

„Ascultați-mă, vă rog, nu fiți naivi. Pe oameni trebuie să-i minți permanent. Asta vor, nu acceptă altceva. Chiar dacă nu crezi, chiar dacă îți vine să borăști, din ceea ce scrii nu trebuie să lipsească niciodată datinile, patria, strămoșii, țara asta frumoasă, oamenii buni de puși la rană, poporul minunat și atât de oropsit, Dumnezeu, trebuie să atingi corzi sensibile, să scrii despre mame, bunicuțe, despre iubiri și inimi frânte, despre dorul nestins, să-i faci să plângă chiar dacă nu ai chef. Altfel nu vinzi nici un căcat, indiferent de cât de proaspăt este.”

Și mă gândesc și astăzi că omul are perfectă dreptate. Dacă dăm la o parte cititorul avizat, profesionist, căutătorul de calitate și de literatură veritabilă, rămânem cu un public slab educat care se comportă ca un burete imens, atrage tot, fără discriminare, rămâne cititorul derutat, pur emoțional, gata să consume orice specie frumos împachetată. Are dreptate: ești obligat să fii ipocrit. Marele public nu consumă alt produs.

Urâm de plăcere, urâm

Valul de ură în fața căruia s-a aflat Mihai Șora în ultimele zile are și o parte absurdă, comică și tragică în același timp: „Huo, boicotați eMAG! Nu se poate ca o firmă particulară să stea lângă un fost comunist.” Noaptea în care se odihnesc unele minți este foarte adâncă. Dacă e să condamnăm și să boicotăm privații, haideți să o facem de la un capăt la altul, să începem cu antreprenorii care au sprijinit toate regimurile autocratice, toate dictaturile, să începem cu boicotul general împotriva firmelor care s-au pupat pe gură, de exemplu, cu nazismul: Coca-Cola, Bayer, IBM, Ford, Porsche, Kodak, Hugo Boss, Siemens, General Motors, haideți să boicotăm firmele de armament, producătorii de avioane, de derivate ale produselor chimice, bancherii care au stat și vor sta mereu în spatele monștrilor cu pumn de fier. Dar, vai, nu se poate. De ce? Pentru că memoria dă rateuri și condamnăm doar din vârful buzelor, doar atunci când ne convine și ura e canalizată doar în direcția „corectă”.

În altă ordine de idei, sunt mult prea lipsit de importanță pentru a judeca și a croi verdicte vis-a-vis de viața și cariera unor oameni. Sunt un ins care își pune întrebări și își permite să aibă îndoieli câteodată. Am parcurs în aceste zile zeci de mii de rânduri în favoarea și împotriva lui Mihai Șora. Am trecut imediat peste abjecție, peste veninul gratuit, dar și peste entuziasmul flagrant, pur subiectiv. Cum am zis, nu-mi permit să judec. Îmi lipsesc informații, nu sunt la nivelul care să-mi poată elibera definitiv o frază fermă. Știu doar că acest om nu a fost un torționar, nu a avut parte de privilegii, nu a stat în vile prin Primăverii, nimeni nu a ajuns la Canal sau prin pușcăriile comuniste din cauza lui. Vreau să aflu un singur nume de scriitor care a fost cenzurat de semnătura lui Mihai Șora, aș vrea să cunosc un singur om nedreptățit de acțiunile sale. Unul singur.

A fost membru al Partidului Comunist Francez? Da. Într-o vreme în care puteai fi împușcat de naziști pentru lucruri mult mai mărunte. A revenit în țară și i-a fost interzisă reîntoarcerea în Franța. Ce putea să facă atunci un intelectual de calibrul său? Să urle, să protesteze, să se ceară singur la ocnă, s-o dea cu capul de pereți pe Ana Pauker? Poate că acest lucru i-ar fi mulțumit pe detractorii săi de astăzi. Mihai Șora a ocupat funcții sub regimul comunist? Da. Mă gândesc că-i pare rău și astăzi pentru că a procedat astfel. Dar cred că a ales să supraviețuiască fără să rănească pe nimeni, asta am înțeles eu din informațiile pe care le-am adunat până acum. A oferit românilor rafturi de cultură într-o vreme în care regimul cenzura aproape totul. Și-a publicat „Sarea pământului” după zeci de ani de tăcere. A susținut proclamația de la Timișoara și a fondat, împreună cu alți intelectuali, GDS-ul. Mihai Șora nu are nevoie de încă un „avocat”, de data asta din Căpșunistan. Dar cred că suntem obligați la un exercițiu de coerență, de coborâre rapidă de pe creasta valului de ură. Sunt mii de profitori de pe urma regimului comunist. Înainte și după 1989. Priviți în jur. Cu o doză minimă de luciditate puteți face o listă cu sute de nume, cu averi de miliarde de euro, cu mii de vile și mii de hectare în proprietate, cu firme care rulează cantități incredibile de bani. Profesorul Șora a creat cultură, a sădit și a sprijinit inteligența sub orice formă, va lăsa în urma sa un bagaj imens de decență.

 

Mă mulțumesc cu lucruri simple. M-aș bucura să nu urâți pe cine nu trebuie. Iar cei care îmbracă roba judecătorului, chiar și pentru câteva zile, să încerce să ducă la capăt un „proces” pe baza unor argumente solide, imbatabile. Avem cu toții doctorate în a bâjbâi prin ceață. Ar fi bine să procedăm și altfel.

Text preluat de Republica.ro

Cum ne îndreptăm

Aud și citesc din ce în ce mai des următorul raționament extrem de frustrant: „Mai așteptăm și alegerile astea prezidențiale și parlamentare, iar dacă nu va exista o schimbare reală vom pleca. De tot, cu copii, cu cățel și purcel. Vindem tot și plecăm.” Sunt oameni cu stare, cu afaceri pe picioare, cu poziții sociale bune și foarte bune, cu studii universitare și cariere solide în spate. Și eu cred că este un punct terminus pe care l-am atins cu toții. Acum ori niciodată. Pentru că lama cuțitului a ajuns la os. Și nu se mai poate așa.

Nu știu dacă vor fi alegeri anticipate sau la termen, nu știu dacă moțiunea de cenzură despre care se discută acum va avea sau nu succes. Dar părerea mea este extrem de simplă și concisă (am renunțat de mult la activismul social-civic pe rețele și la analizele de fond cu care unii s-au obișnuit de-a lungul anilor):

Viitoarea majoritate parlamentară trebuie să asigure cât mai rapid o legislație care să permită Justiției să funcționeze neîngrădită, neinfluențată, cât mai departe de interesele politice. Trebuie să fie puși oameni incoruptibili la Interne și la Justiție. Într-un interval scurt de timp trebuie (re)deschise TOATE dosarele de mică și mare corupție, de trafic de influență, evaziune etc., trebuie instrumentate toate indiciile/semnalele/dovezile care duc spre cazuri penale.

Trebuie să se înceapă în primul rând cu clasa politică, de la Cucuieții din Vale până în buricul Capitalei. Hai să vedem: cum ți-ai ridicat matale viloiul de zece milioane de euro, de unde are tot neamul tău afaceri de milioane, mașini scumpe, mii de hectare de teren, de unde provine opulența afișată, care sunt sursele standardului de viață pe care îl afișezi zilnic?

Toate suspiciunile din ultimii zeci de ani trebuie transformate imediat în dosare de urmărire penală. Se cercetează, se instrumentează, dacă există dovezi clare și probe se înaintează în instanță, se judecă și se condamnă. E caz de pușcărie? Bine, la pușcărie. Fără alte discuții. De la secretara din fundul Moldovei până la ministru și șef de partid. Curățenie imediată peste tot: în primării, în instituții, Educație, Sănătate, prin agenții, birouri și departamente de tot felul.

Dacă nu se vor face lucrurile astfel, și cât mai repede cu putință, nu vom vorbi decât de altă rotire a politicienilor pe scaune și funcții, nu vom vorbi decât de alți ani pierduți, de alte generații călcate în picioare și de alte sute de mii de români ce-și vor lua lumea-n cap.

Nu există alt mod de a îndrepta lucrurile. Decât prin justiție și transparență. Oamenii vor dreptate. Dacă dreptatea înseamnă pușcărie pentru câteva mii sau zeci de mii de inși, atunci să se facă pușcărie. Dacă nu există locuri libere, se vor construi. Ne împrumutăm de la UE, de la FMI, mai trimite și Diaspora niște miliarde și facem imediat câteva „facultăți” pentru băieții deștepți. E simplu, trebuie doar vână și curaj din partea celor care vin.

Text preluat de Republica.ro

Vreau să-i mulțumesc doamnei care scutura aseară punga cu firimituri de la balcon. O fac aici, în tăcere, nu-mi place să o tulbur sunându-i la ușă. Sigur taie alte felii de pâine acum, și felii de salam, și felii de roșii, de brânză, și frunze de salată. Dar roșiile nu au firimituri, deci nu le va putea scutura după tăiere în capul meu. Mâncam o înghețată și priveam apusul. De la mine se vede minunat cum pleacă soarele spre pijamale. Mă uitam, îmi închipuiam că giganții eolieni discută între ei și m-am trezit deodată că ninge. Curios pentru timpul acesta, imposibil chiar. Erau doar fulgi de grâu cei care mă atinseseră. Plăcut, un pic reci. Dar prietenoși. M-au sunat de la o companie de telefoane ca să-mi schimb contractul, îmi oferă un telefon de ultimă generație cu trei camere foto. Eu nu mai știu cărei generații aparțin. De ce m-aș lega la cap cu alte vârste, cu un aparat pe care nu-l cunosc? Nu voi face niciodată fotografii cu trei camere deodată, abia reușesc să manevrez una. Butonez, îmi apar trei canale porno pe ecranul televizorului: gemete prea multe, fiziologie extremă, degete folosite cu duritate. În final, un pahar cu limonadă se varsă peste sânii femeii. Nu mai ninge. M-am panificat cu totul. E trei și jumătate, parcă aud cocoși.