Am mursecat hamburgerul și mă pregăteam să pun ziarul la locul lui când am văzut la rând o puștoaică blondă, cu blugi strânși pe picioare, păr lung, ochii îi treceau prin pereții localului și se opreau undeva la zeci de kilometri, pierduți, melancolici, ca două buline bleu lipite cu delicatețe sub o frunte perfectă, păreau ochii unui husky timid, neobișnuit cu mângâierile. Nu i-am dat mai mult de șaisprezece ani, înaltă, conștientă că e frumoasă, inaccesibilă, a cerut un ceai de mentă și a scos din buzunar un pachet minuscul cu pesmeți integrali. S-a retras la o masă din fund unde o aștepta o femeie care stătea cu spatele. Pe tava femeii se vedeau trei ambalaje și o cutie medie de cartofi prăjiți. Maică-sa. Am văzut-o când au plecat amândouă. Au trecut pe lângă mine, am început să-mi plimb lingurița prin ceașca fără zahăr. Foarte înaltă și maică-sa, cu sânii mari, cu fundul și mai mare, părul lung, roșcată, cu ochelari de soare pe care nu și-i dăduse jos nici înăuntru. S-au urcat într-un jeep, mă-sa și lolita, și au demarat în ploaie.

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

Reclame

Ba(m)buinul

Bă, Orlando!
Băi, ticăloșilor!

Eu aș vrea să vă iasă planurile astea de izolare a României. Aș vrea să reușiți să ne scoateți din UE, să închideți țara din nou între granițe, cu bariere, cu vize, cu cozi la trecerea frontierei. Să mor dacă n-aș vrea.

Aș vrea să vă iasă treaba în așa fel încât toți românii din diaspora să fie trimiși înapoi în țară. La modul absurd să nu mai poată locui, munci, să nu-și mai poată desfășura viețile acolo unde se află acum. Mi-ar plăcea să fie expulzați și cei care nu mai au cetățenia română și să se întoarcă la ei acasă, la Bacău, la Pătârlagele, de unde mama dracului au plecat.

Da, prostovanilor, mi-ar plăcea să reușiți să trageți România înapoi cu vreo cincizeci de ani, iar noi, cei care locuim afară, să fim trimiși acasă.

Să se umple trenurile, avioanele, vapoarele, să fie cozi de zeci de kilometri la Nădlac. Mi-ar plăcea enorm acest lucru.

Pentru că n-ar mai rămâne nimic din voi, termitelor! Milioanele care ar fi nevoite să se-ntoarcă v-ar strivi în picioare ca pe niște gândaci de bucătărie. În doar câteva săptămâni.

Haștag

Să presupunem că aș fi o persoană care ar vibra puternic la cuvinte și semnificații gen „centenar, eroism, patrie, sânge, drapel, neam, țară, catedrală, mântuire” etc. Norocul meu că nu sunt. Încerc de ceva vreme încoace să-mi păstrez privirea lucidă asupra prezentului și mă înfricoșează viitorul. Sigur, sunt vorbe mari la ora asta când unii dintre noi abia și-au băut cafeaua.

Ca să nu extind foarte mult: știți la ce mă gândeam acum, când vreau să tai ceapa pentru fasolea roșie de care povesteam mai devreme? România este condusă cam de zece mii de inși (așa, în mare, fără să devenim concreți) de la etajele superioare ale deciziilor până la județe, orașe, comune și sate. Or fi 10, 20, 50 de mii? Nu contează în contextul discuției.

O singură chestie mă terorizează (și nu glumesc deloc, unii pot să realizeze gravitatea faptului, alții vor minimaliza ca de obicei): o pagină albă format A5. Cam cât o pagină de carte pe care încap aproximativ 300 de cuvinte. Sunt absolut convins că peste 90% dintre cei care au deciziile în mâini nu sunt capabili să ducă la sfârșit o dictare în limba română. Au probleme grave cu „fi/fii, mi-au/miau, doar/decât, din cauză/datorită, veți/ve-ți, zi/zii”. Exemplele pot continua.

Lucrul acesta îmi produce delir spontan. Faptul că Centenarul cu care ne batem în piept ne găsește conduși de o liotă de lobotomizați, incapabili să deslușească poziția unei biete cratime. Minimalizând, băgând sub preș, dând cu fond de ten peste infecția generalizată, nu facem decât să fim de acord, tacit, cu realitatea. Haștag mândru că-s român, haștag treceți batalioane, haștag catedrală, haștag paradă militară… Aveți grijă, să nu defileze ăștia cu gazele la ei peste câteva zile.

voi tăia în cuburi o gutuie pe care o am pe masă este imensă nu știu cum de a putut să crească atât de mult arată ca un cap de câine turbat doar că nu poate să latre și să-și lase balele peste tot prin casă gust primul cub e amar și acru am gura-pungă presar un praf de sare peste gutuia tăiată și aștept să intre în carnea fructului îl îndulcește un pic îl pregătește pentru papilele mele dezobișnuite cu acest gust violent am cumpărat o sacoșă plină vreo 12 kilograme în total nu voi pune niciun gram de zahăr în cazanul în care vreau să fac dulceață voi sta toată noaptea în genunchi lângă aragaz și îi voi spune povești cu bucătărese grase de la țară care bagă bățul până la fund și amestecă cu putere invocând un dumnezeu invizibil al gurmanzilor

Fragment din volumul „Rapel” (în lucru).

La taifas cu Negustorul de pipe

L-am descoperit pe Paul Gabor delectându-mă cu paginile primei sale cărți, Negustorul de pipe, și m-am îndrăgostit iremediabil de lumea lui—o lume actuală pictată cu melacolia unor vremuri demult apuse. Textele sale parcă evocă din amintire imagini văzute printr-un vitraliu în culori pastel, prin nori de fum și soarele dimineților de vară; citindu-le, mă încearcă un sentiment difuz de plăcere și recunoaștere pe care nu mi-l pot explica întru totul, asemănător celui de la prima oră, când rătăcesc buimacă la granița viselor fără să știu exact unde mă aflu și cine sunt—dar vai, îmi este atât de bine!

I: Bună, Paul! Spune-mi, cât de mult te inspiră cotidianul? Câți vecini, foste iubite și prieteni de demult sălășluiesc printre rândurile tale, ascunși sub nume de-mprumut?

M-am inspirat întotdeauna din vecinătate, din actualitate, din ceea ce mi se întâmplă și din lucrurile și stările care ne însoțesc în fiecare zi. Dacă ai răbdare și curiozitate în a descifra încărcătura emoțională, de exemplu, pe care ți-o transmite chiar și felul în care cineva aprinde bricheta pentru a trage un fum dintr-o țigară, atunci nu vei avea niciodată probleme în a fi alimentat cu subiecte. Inspirația, pentru mine, și sunt poate arogant spunând asta, nu este o problemă. Lenea mă țintuiește de multe ori, nu mi-am impus o disciplină a scrisului – fapt extrem de important pentru cineva care dorește să se exprime în lumea literară. Nu este, cred, o surpriză pentru nimeni expresia „1% inspirație, 99% transpirație”. Vecini, foste iubite, prieteni? Sigur că da. Sunt ascunși și se vor ascunde și în viitor printre paginile cărților mele. Nu se poate altfel. Îmi place să-i camuflez, să le dau o altă viață și să-i îmbrac în alte haine. De ce nu? Cu toții suntem într-un carnaval perpetuu, cu toții purtăm măști și folosim fond de ten, ne schimbăm vocile și privirile se duc altfel către țintă în funcție de interesul pe care-l avem în momentul respectiv.

I: Scrisul exercită o anumită forță asupra fiecărui autor în parte; cum se manifestă această îndeletnicire pentru tine? Te energizează sau te seacă de orice gând și emoție? Cu ce rămâi după ce ai ridicat stiloul de pe foaie?

Sunt obișnuit cu forța pe care un text o poate avea, cu efectele scriiturii asupra ambelor părți – autorul și cititorul. Am avut ocazia să scriu din tinerețe și am exersat destul de multe variante de exprimare. Nu aș numi „putere” senzația încercată de către autor, i-aș spune mai degrabă „torent care excită”. Intelectual, desigur. Cuvântul așezat pe hârtie trage după sine o infinitate de trăiri, imagini, senzații, atingeri, mirosuri. Dacă nu treci prin asta, e greu să te definești ca scriitor. Poți, în cel mai fericit caz, să fii un truditor cu ziua sau cu ora. Un biet grafoman care umple celuloza cu nimicuri. Fac parte, din păcate, din categoria celor care termină epuizați complet după ce scriu. Vin în fața hârtiei cu ideile bine desenate, dar când așez stiloul – și nu e o figură de stil – încep să dezvolt, să creez volute și să sar dintr-o expresie în alta. E un joc care îmi place și în care ador să-mi atrag cititorii. Nu-mi pot închipui că ar putea cineva să-mi citească textele fără să gândească „omul ăsta nu stă bine cu mansarda”, aș rămâne cu un gust amar dacă nu aș iscodi în fiecare și nu aș trezi imaginația celui care descifrează paginile mele. Ridic stiloul și las textul să respire. Are nevoie de acea „dospire” binecunoscută de către scriitori. După câteva zile revin, caut ezitări și forme care pot avea nevoie de a doua mână, și finalizez. Odată terminat, nu obișnuiesc să recitesc. Textul pleacă spre publicare.

I: Ce s-a schimbat în scriitorul Paul Gabor după publicarea primei cărți? Ai adoptat alte ritualuri pre-creație? Ai început să explorezi alte orizonturi în ceea ce privește temele abordate?

Lupt cu această idee și devin atent când cineva folosește termenul în ceea ce mă privește. Îmi este teamă de cuvântul acesta pentru că nu mă pot considera scriitor, în mintea mea nu este suficient să scrii pentru a-ți primi apelativul. Nu am crezut că pofta va veni mâncând. „Negustorul de pipe” s-a născut dintr-un joc, dintr-un pariu cu mine însumi și pentru că i-am ascultat în sfârșit pe cei din jurul meu care îmi spuneau de ani de zile să fac pasul. Proza scurtă mi-a deschis apetitul și am (re)descoperit că vreau să mă joc, îmi place să fiu din nou animalul ludic care s-a pierdut, undeva, în timp. Ritualul de care amintești este extrem de simplu pentru mine. Constă în explozie. Pot scrie pornind de la o simplă expresie, de la o imagine prin care îmi trec ochii sau pot pleca de la o simplă fotografie, de la un gest, de la expresia feței cuiva. Pentru cartea la care lucrez acum sunt nevoit să elaborez diferit textele. Pentru că sunt mai lungi, au nevoie de o structură pe care să se așeze. Sunt concepute altfel în comparație cu miniaturile din „Negustor”.

I: Există vreo povestire pe care ai vrut să o incluzi inițial în carte, dar te-ai răzgândit apoi? Sau o idee ce nu s-a mai materializat negru pe alb?

„Negustorul de pipe” are exact ce-i trebuie, cuprinde toate povestirile care i-au fost destinate. Sigur că da, după ce a ieșit din tipar mi-au venit idei noi, personaje, stări pe care mi-ar fi plăcut să le introduc în carte, dar era deja prea târziu. Dar nu m-am răzgândit în privința niciunui text, tot ce am scris se află acolo, între coperte.

I: Care a fost cel mai neașteptat lucru pe care un cititor ți l-a mărturisit despre Negustorul de Pipe?

O doamnă din București, pe care am întâlnit-o la lansarea din iunie de la Bookfest, a cumpărat volumul, i l-am semnat, am stat câteva minute de vorbă și ne-am despărțit urându-ne reciproc numai bine și sănătate. După câteva zile mi-a scris ca să-mi spună că și-a mai cumpărat doi „Negustori” – unul pentru birou, la locul de muncă, celălalt pentru casa de la țară. Sunt un privilegiat din acest punct de vedere și îmi place că mi se întâmplă. Cartea a fost adoptată extrem de repede. Publicul nu a pierdut pofta căutării, a noului, nu s-a blazat. E extraordinar.

I: Care este idealul tău de cititor? Cum arată cel mai dificil public pentru scrierile tale?

Îmi plac cititorii curioși, cei care călătoresc alături de autor și intră integral în text, îmi plac cei care urăsc lectura în diagonală, repezită, între doi covrigi. Îmi place inteligența activă și mă bucur enorm atunci când observ că feedback-ul cuiva chiar se bazează pe nuanțele întâlnite în textele mele. Îmi place să cred că nu există un public dificil. Există doar scriitori extrem de proști câteodată, plictisitori, există oameni care se îmbracă cu haina creației și sunt convinși că sunt reîncarnarea lui Faulkner sau că-i bântuie Goethe prin dormitor. Publicul nu poate fi dificil. Este mult mai inteligent decât ne-ar plăcea nouă să credem. El nu poate fi păcălit, te miroase imediat și știe cu certitudine dacă ești un impostor, un ins care scrie doar pentru a vinde sau dacă ai într-adevăr ceva de transmis.

I: Dacă Negustorul de Pipe s-ar împrieteni la cataramă cu altă carte, care ar fi aceasta?

M-ai surprins aici. Îl voi întreba și îți voi răspunde. Ca cititor îți pot spune că sunt foarte aproape în ultima vreme de Eduardo Galeano, Javier Marias și Matsuo Basho. Este un amestec atipic, hispano-oriental, care mă transportă minunat, comod, și îmi oferă confortul mental de care am nevoie acum.

I: Ce tabieturi ai într-o zi obișnuită? Ești omul rutinei, sau preferi să încerci mereu ceva nou?

Sunt omul-diesel. Pornesc un pic mai greu dimineața pentru că mă culc destul de târziu. Râșniță, ibric, cafea. Uneori și pipă destul de devreme, dar nu vreau să insist pe subiectul acesta pentru că citește și soția. De la o vârstă încolo, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, intervin tabieturile. Cotidianul aproape că nu ne mai surprinde. Citesc presa, mă enervez, îmi circulă sulf prin vene și apoplexia îmi trimite bezele de la geam. Am un anumit nivel de rutină, dar sunt și adeptul încercărilor. Citesc mereu. Orice. Altceva. Ascult muzică, de la Bach, Arvo Part, sirtaki, Mylene Farmer, Sting, chitară flamenco, Pavarotti, până la Chris Botti, Clapton, Adi Despot, Johnny Răducanu sau solo-uri de baterie de Steve Gadd. Nu m-a lovit mizantropia, aș minți. Deși oamenii se lasă extrem de greu descifrați, îmi place să-i cunosc, să conversez, să aflu cum și dacă mai gândesc. Amestecul de rutină și de căutare mă ține treaz. Încă.

I: Ne lași drept cireașă de pe tort o frază scrisă acum, pe loc, cu care ai începe unul din textele tale?

E un cadou, pentru că noiembrie nu ne-a înghețat deocamdată. Un scurt fragment din viitoarea carte, „Rapel”: 
„Acum există ceva straniu în atmosferă, nu are nume, ceva asemănător unui arbitru călare pe gardul unui cimitir care ar putea fluiera oricând, boicotându-ne întâlnirea. Apasă o clapetă, storurile coboară, în cameră se naște o semiobscuritate plăcută, caldă. O avanpremieră a unui război dus cu arme inegale. Îmi promit că voi închide ochii. Nu pot, mă atrage marginea halatului care se ridică, amenințător, peste genunchi. Trei palme. Trei distanțe care mă tulbură, mă turbează. Piele tânără care te înfometează și îți colonizează definitiv instinctele. Pierd noțiunea locului în care mă aflu, vreau să uit de ce am venit. Firele de praf care plutesc printre fâșiile de lumină intrate pe sub jaluzea, stau să explodeze. Se mișcă pentru a lua hârtiile de pe birou, picioarele se desfac puțin. Un centimetru. Acel centimetru blestemat, absurd, care te preschimbă într-o secundă în pacient pe viață al psihologilor de carieră.”

 

Interviu pentru inefabil.ro