Dimineți

   Mai stau câteva momente în pat. E o stare de pudoare existențială cu care mă confrunt aproape în fiecare dimineață. Ce fac dacă mă trezesc acum, umblu singur prin casă, număr plăcile de faianță, fac vocalize? E o zi ca oricare alta. Nu se schimbă nimic: bate vântul aducând un pic de confort dinspre nord, mă uit de la etaj la amărâții care își târăsc picioarele pe stradă și caut noutăți în ziar. Aceleași lucruri le pot face și mâine. De ce m-aș trezi la comandă? A cui? Nu e nimeni lângă mine. Un crainic răgușit anunță ploaie. Își scoate umbrela din buzunar și o rotește amenințător în ecran. Tună o voce în parcarea din spatele blocului. Mă răsucesc printre arcuri și simt cum mi se rotește gâtul ca al unui cormoran agățat de lună. Ghirlande cu becuri îmi clipesc în ochi, nu-i pot deschide. Am în cerul gurii gust de lipici și fire de mărar printre dinți. Noaptea rup iarbă, mi-e dor de verde și atât. Îmi pocnesc oasele de la mâini. Casc în mine, prelung. Mi se întind gingiile ca valurile unei bălți lovite de piatră. Dacă deschid gura voi începe să urlu. Astăzi sufăr de sindromul lupului fără zăpadă, mi-am dat seama de asta după frigul pe care-l încerc. Miroase a coajă de ulm și a prosoape ude. Se întind pături pe balcoane, femeile ies dezgolite la fereastră să ia pulsul timpului. E răcoare totuși, se clatină jaluzelele, se aud lanțurile pe care le trage barmanul de la terasa de jos. Eliberează scaunele și fredonează ceva plimbându-se cu mătura printre mucurile de țigară de azi-noapte. Auzeam un glas ciobit cântând calipso, o femeie vorbea strident și își chema copilul, iar undeva, în fundal, sirene de ambulanță. Acum e liniște, bolborosește doar mașina de cafea și ies aburi prin țumburucul de inox care încălzește laptele. Îmi place ideea de a fi stăpân pe clădirile din jur, pe stâlpi, pe linii de troleu, pe boscheții crescuți în praful orașului, pe semnele de circulație și sensurile giratorii, pe semafoarele care clipocesc nătâng fără sincron, îmi surâde să arunc în orice moment cu albastru pe blocuri și să presar piper proaspăt măcinat pe înghețata copiilor. De aici, din pat, orice vis evadează din fantezie. Se poate reconstrui totul doar printr-o linie trasă cu creta pe asfaltul scornit al minții. Cu capul pe pernă, îmi împart orașul în pătrățele. Și încerc să nu tușesc cu putere. Mă dor plămânii și florile așteaptă ploaia. Voi încerca să mă trezesc până la urmă și să merg la gară. Am acolo o bancă pe care mă mai așez din când în când și fac pasiențe doar cu cărțile negre: mai trece un tren, văd un chip în viteză, îmi surâde repede și pleacă mai departe. Cad picuri. Se apleacă petalele. Aștept apusul cu gândul la haita de lupi.

Furii

   Când vine noaptea îmi dau seama că nu e deloc ușor să adun ce îți aparține. Ai împrăștiat totul la mine în casă. Mi-ai distrus camerele și mi-ai făcut noduri în perdele. Am văzut stihiile din tine cum urlă cu mâinile făcute pâlnie la gură. Boabele aromate pe care ți le puneai pe frunte dansează acum pe masa din bucătărie. Cuțitul de pâine s-a îmblânzit și el. Nu mai taie, doar alintă feliile și le aranjează stângaci în coș. Lucrurile tale sunt peste tot, aruncate obsedant, fără pic de compasiune: lingurița cu picătura aceea de smarald în coadă cu care amestecai în ceașcă, clama de păr din lemn de santal agățată de mânerul sertarului, pixul în șase culori, dresurile negre de pe spătar, agenda cu rețetele de sărățele și cocteiluri de vermut cu măsline verzi. Mai văd și două perechi de sandale aruncate din prea multă grabă peste merele din cămară. Se odihnesc, descheiate, răcorindu-se. Acolo unde îți apăsau călcâiele se văd urme de sare. Or fi încălțările cumpărate din Sifnos acum câteva veri? Uite, chiar în clipa asta mi-a venit în minte faptul că nu-ți place compotul. Nici floricelele dulci. Mă înfierbântă buzele tale strâmbe din fotografii, serpentine speriate de fructele acrișoare din borcan, și mă bufnește râsul. Nu pot să mă abțin. Iese luna. Se face liniște. Așez o rămășiță de cometă între două felii de pâine și mușc. Câinii latră în surdină din curte, acolo unde i-ai părăsit, să treacă toamna peste ei. În apa din fântână se oglindește o bucată de cer. Îmi spunea că vrea să se scalde și mi-a cerut voie mai devreme.