Doar un plic

Dau drumul la apă să curgă prin para dușului. Aștept. O veșnicie pînă vine caldă, țevile sînt lungi. Am rămas fără pastă de dinți. Bunicul se spăla cu bicarbonat. Am doar gel de duș care miroase îngrozitor, a bumbac și a praf de talc, cred că s-au gîndit ăștia de la fabrică la un lichid cu care se poate îmbălsăma orice, la orice oră. Acum e fierbinte. Un vecin își face nevoile, aud o beșină ca o jerbă de sunete. E plăcut, e 7 și un sfert. Se trezește mahalaua. O iau pe asta mică de la serviciu, a fost de gardă. Un sonat îmi taie calea în sensul giratoriu și iese direct de pe banda a treia în autostradă. E încă în viață. Dacă eram singur în mașină nu apuca să mai meargă decît cel mult un kilometru. Asta mică se duce la somn, eu intru să cer o cafea. Vreau să iau niște dulciuri pentru un prieten și trebuie să mai aștept pînă se deschid magazinele. În locul Soniei, mi chinita de toda la vida, e un puști care nici acum nu a învățat că beau cu zahăr brun. Se întoarce pe călcîie și vine zîmbind încurcat cu două plicuri. Doar unul vreau, o să-nvețe și asta. Intră Tania, coafeza mămăicilor de pe-aici. Are burtica mare. „Gemeni”, îmi face cu ochiul și cere pîine prăjită cu cafea. Citesc cîteva sute de comentarii imbecile la o postare rasistă despre ultimul clip al Loredanei Groza. Ai zice că nația asta se culcă cu Gerswin și se trezește cu Stravinski. Îmi reprim senzațiile, cuvintele, voma. Bine că peste o săptămînă se inaugurează la mine-n sat un McDonald’s. Am așteptat o viață-ntreagă să am haute cuisine lîngă bătătură, îmi văd visul cu ochii.

Bagi spaniolul în casă, îl ucizi!

Vreți să zîmbim din prima frază sau pot începe catastrofic? Aruncați cu pietre în mesagerul care scrie despre pandemie? Pentru că nu m-a schimbat foarte mult, obiceiurile mi-au rămas aceleași: sînt un șoarece de interior, nu mi-au plăcut niciodată spațiile foarte deschise, mulțimile, curentele de opinie răsărite de nicăieri care încearcă să însămînțeze furtuni în capete deja înfierbîntate. Pandemia asta a căpătat nuanțe la care nu s-ar fi gîndit nimeni acum doi ani. Trec cu ușurință și zîmbesc cu tristețe cînd dau de zvonuri isterice, de conspirații cretine și de oameni care se lasă duși cu zăhărelul. În Spania m-am tamponat frontal cu boala: în familie, eu însumi, în jurul meu au murit zeci de oameni, am prieteni care lucrează în sistemul sanitar și mi-au povestit la prima mînă tragediile cu care au fost nevoiți să dea piept din martie 2020 încoace. Personal, nu prea mai simt sarea. Am uitat cum e să guști ceva dulce. Amarul a devenit un lucru vag, la fel și senzația de iute. Dorm ca lemnul între 9 și 12 ore, mă trezesc extrem de obosit. Pînă mai „ieri” îmi erau suficiente 4-5 ore pe noapte și săream în papuci mai vioi ca la 20 de ani.

Sînt sechele vizibile, dar nu e vorba despre mine. Ci despre atmosfera din jur, despre Spania trecută prin boală, prin moarte și prin confuzie. Scriu a nu știu cîta oară despre oamenii în mijlocul cărora trăiesc de 21 de ani. Mulți dintre ei și-au schimbat modul de trai, spaniolii au învățat să trăiască și între patru pereți. Ceva neverosimil pentru o nație obișnuită cu soarele, cu aerul proaspăt, cu marea, cu berea la terasă și cu prietenii în jurul lor. Bagi spaniolul în casă, îl ucizi.

Asta a reușit pandemia cu noi toți: s-a instalat teama, sîntem mai suspicioși, mai furioși, recalcitranți, o imensă vină o are și presa senzaționalistă care dorește doar sînge, morți, imagini cu sicrie și cote imense de audiență, vina este și a noastră pentru că ne lăsăm purtați de emoție, nu avem filtre raționale cu care să primim informația. Se pot scrie noi romane despre manipulare și credulitate. Cui servește? Nimănui. Oricum, textele mai lungi de trei fraze sînt date din start la o parte. Dacă aș publica un „tiktok” în fundul gol, aș deveni vedetă peste noapte. Dacă folosesc argumente și privesc fenomenul din mai multe unghiuri, sînt retrograd și plictisesc. Spania este obosită, irascibilă, economia mîrîie în genunchi și oamenii așteaptă vaccinarea în masă. Autoritățile bîjbîie, politicienii s-au urcat din nou pe cadavre și vor să cîștige capital electoral din orice curbă statistică.

Mary și Alfonso s-au cunoscut acum 30 de ani. Ea, scoțiancă. El, andaluz din Jerez de la Frontera. Au fost nevoiți să-și închidă barul încă de anul trecut. Cu Alfonsito m-am întîlnit zilele trecute la coadă la poștă. Eu puneam niște cărți pentru un prieten din Londra, el primea bani de la fratele său care locuiește în Germania. Merge împreună cu Mary de două ori pe săptămînă la Crucea Roșie. Acolo beneficiază de masă caldă și duș gratuit. Una dintre miile de tragedii de aici. Văd din balcon o mulțime de măști, doar bănuiesc cine se ascunde în spatele lor. Am inventat un joc: ghicesc vecinii după mers, după felul în care se leagănă pe stradă. Am reușit să public al treilea volum de proză scurtă: „Mediterana din mine”. Am ajuns să cred că și valurile vor avea nevoie la un moment de terapie intensivă și de măști chirurgicale.

Beau o gură de cafea, îmi trag cîrpa la loc peste gură. Trece o mașină a poliției locale prin fața barului. Cel de la volan se uită, numără rapid clienții de afară și trage pe dreapta. Salută, îi numără și pe cei dinăuntru, totul în regulă, își notează ceva pe un carnețel și demarează. Rutină, distopie printre blocuri. Scriu aceste rînduri și aud că s-a instalat iarăși restricția conform căreia nu te poți deplasa decît pe o rază de 15 kilometri din localitatea de domiciliu. E bine și așa, am trecut prin perioade în care nu puteai ieși din oraș. Erau patrule și lumini albastre peste tot. Au fost și săptămîni în care abia s-a putut ieși din casă, sper să nu se mai întîmple.

Nu știu ce să cred despre nonșalanța cu care unii privesc acest fenomen, încerc să mă conving singur că nu se va transforma în inconștiență totală și că vom reuși să ieșim cu toții din acest vîrtej înainte de a ne lovi un val de tulburări sociale. Văd mulțimi care urlă, indivizi cu ochii ieșiți din orbite care strigă că vor să fie liberi, țipă că li se încalcă drepturile, văd tot felul de șamani în halate albe care împart rețete miraculoase și induc agitație în rîndul oamenilor, unii politicieni au atins gradul maxim de iresponsabilitate și ticăloșie, nimeni nu plătește pentru dezordine, pentru instabilitate sau pentru discursul halucinant cu care se iese la rampă. Sîntem în era sateliților care ne spun în ce parte a orașului va ninge mîine și ne cumpărăm haine pe internet, plătim cu cardul și facem banking online, lumea e digitalizată. Și încă mai sperăm că ne vom vindeca cu ceai de mușețel. Sînt doar cîteva paradoxuri care ne vor uimi și în viitor, dar nu vom mai vocifera atît de tare pentru că vom trece și peste acest hop și ne vom aminti de coronavirus ca de un coșmar trecător, vom sorbi din berea rece și vom aprinde din nou țigările fără a mai simți elasticul după urechi.

Articol scris pentru Formula As, 22 aprilie 2021

Sparanghel

Iau de pe aragaz tigaia arsă, învechită, îmi spusese nevastă-mea să o arunc naibii de ceva vreme și am tot uitat, o bag în sacul de gunoi printre coji de portocale și de cartofi, îmi pun masca pe față și ies. În lift e mizerie. De vreun an de zile e mizerie multă. Au venit trei familii noi și nu știu cine sînt porcii care lasă ambalaje de bomboane pe jos. E liniște pe stradă. Ies la cumpărături doar cînd lumea stă la masă, nu suport furnicăraia din supermarket, coșurile, pungile, țăcănitul caselor de marcat, babele care dau iama în roșii și vinete fără să-și pună mănuși, discuțiile în mijlocul magazinului, mi-e groază și silă de aglomerație, un bărbos imens își șterge mucii și îi întinde pe pantalon, se uită în jur, are senzația că nu l-a văzut nimeni. Am luat cîteva fire de sparanghel. Vreau să le prăjesc și să arunc peste ele două ouă. Sînt pofticios. O blondă îmi zîmbește. Nu mie, tipului care stă în spatele meu la coadă. M-am bosumflat. Sonia, chinezoaica la care mă duc de ani de zile să beau cafea, va pleca din oraș. Își lasă afacerea pe mîna unui nepot. Pandemie, un an de rahat, acum și vestea asta idioată. Ai un bar la care mergi ca la tine acasă, e o prelungire a mofturilor tale, a hachițelor, practici înăuntru aceleași ticuri ca în propria casă, aceleași gesturi, grimase, acum dispare și atmosfera asta. Sînt dezamăgit. O sîmbătă idioată, rece, nici măcar nu plouă, nici măcar nu mi-a zîmbit blonda aia sclifosită. Sper să se-mpiedice și să-și rupă glezna.

Ura

Cred că s-ar putea scrie trilogii despre ura gratuită și s-ar putea analiza la infinit profilul individului care spumegă la vederea unui om de altă culoare, de altă etnie sau naționalitate. Acum vedem rezultatele. Culegem ce am semănat printr-o educație bolnavă și prin predarea unei istorii părtinitoare și subiective. Atacul la adresa Maiei Morgenstern este doar vîrful unui fenomen. Este vocea unui dezechilibrat mintal care a avut senzația că poate face orice sub protecția „anonimatului”. Am citit pe undeva că a fost identificat. Sper să fie așa și să-i cadă în cap toată greutatea legii. Știu, sînt naiv. Dar mai am acest drept. Fenomenul urii este mult mai adînc și mult mai prezent printre noi, în ultimii ani a căpătat o amploare de neimaginat din cauza discursurilor extremiste. O clasă politică decentă ar pune imediat pe picioare o lege care să țină în frîu discriminările și instigarea la ură. Pentru că unde nu există pedeapsă imediată se poate crede că totul este permis.

Dumnezeu la Cotroceni

Caut prin agende, prin sertare, răsfoiesc printre sutele de foi de hîrtie care își dorm somnul dulce prin cutiile mele cu vechituri, sper să dau de numărul de telefon al lui Dumnezeu. Măcar o adresă de e-mail să găsesc. Sau un număr de cutie poștală, un post-restant, un fax amărît, anost și decrepit, ceva asemănător. Vă mai aduceți aminte de vederile de la mare, de cele cu delfinul de plastic, pe care le așteptau mătușile și bunicii? I-am scris cîteva rînduri și nu găsesc calea prin care acestea să ajungă acolo, sus, la poarta raiului. Nici în Sf. Petru nu prea mai am încredere, mi-a șoptit mie cineva că și el s-a pricopsit cu sindromul liftierului și nu prea mai urcă pe oricine acolo. Poate cu ceva șpagă, mă gîndesc… Aș vrea să-i propun lui Dumnezeu să ne fie președinte. Să-și ia inima în dinți și să candideze pentru fotoliul acela confortabil de la Cotroceni. O fi obosit după ce a plămădit apele, pămîntul, cerul și oamenii. Mai ales oamenii, efortul este imens: să creezi atîtea ifose, atîta ignoranță, invidie, ticăloșie și dispreț nu este un lucru simplu. Cred că îi va prinde bine un mandat de cinci ani înconjurat de flori și de arbori, de băieții înalți și frumoși din garda palatului, se va odihni în sfîrșit și va putea să admire în tihnă poporul acesta minunat care veghează la pacea Grădinii Maicii Domnului. Cu două mandate consecutive, sufletul său își va găsi liniștea eternă de care are nevoie pentru a mai construi și alte lumi, poate mai bune, mai fericite, mai înțelepte. Noi, cei veniți din coasta lui Adam și din exuberanța infinită a Evei, nu prea mai ascultăm învățăturile vechilor cărți, ni s-a cam scorojit bunătatea, sîntem doar pe față creștini blajini și degrabă ocrotitori ai binelui, ne place masca ipocriziei de zi cu zi. Ni se așază perfect pe față, ca o mănușă de catifea, e moale și caldă, nu ne deranjează. Preoții, săracii de ei, sînt din ce în ce mai ocupați cu treburile lumești, au uitat de cele sfinte, de pogorîre, de lumină și de sfințire. Unii au în minte doar limuzine și conturi pline, se cațără pe cisterne și fac spectacol gratuit pentru masele însetate de apă la sticluță, alții alunecă în scandaluri cu carne tînără, au uitat de peșteră, de iesle, de daruri, își duc traiul doar în hardughii de vile cu două etaje… Deh, oameni, suflete goale, nu-i putem năpăstui laolaltă. Pînă nu se răzgîndește, pînă nu-și întoarce fața de la noi pentru totdeauna, aș vrea să-l aduc pe Dumnezeu la Cotroceni. Îl simt că e dezamăgit. E trist. În ceea ce ne privește, planurile sale nu cred că au reușit pe deplin și nu aș vrea să meargă în alte părți pentru a mai sădi alți meri, pentru a mai întrupa alte Eve care vor mușca din fruct sub îndemnul hipnotic al vreunui șarpe dispus să facă glume proaste. Nu-l vreau pe Domnul și mai dezamăgit pentru că sînt convins că amărăciunile lui sînt mult mai grave decît ale mele, ale noastre, ale pămîntenilor nemernici. Fac un apel public: dați-mi o adresă, un buton pe care să apăs pentru a-i trimite invitația să candideze. Putem face și o campanie pe change.org, abia acum mi-a venit ideea. Să strîngem like-uri pe Facebook, să șeruim cu rîvnă și bucurie pentru un candidat ideal.

Ar trebui să împrumute ceva din zîmbetul lui Iliescu, din parșivenia bolșevicilor care au preluat hățurile și ne-au adus în democrație, din cînd în cînd să arunce cîte un „Măi, animalule” în camera de filmat, să adopte o atitudine țeapănă de geolog și să hăhăie gutural ca un matelot bătrîn abțiguit de cuburile de gheață din pahar, nu ar fi deloc rău să pozeze teutonic, cu o grimasă studiată pe față și cu un aer absent, profesoral. Nu te poți aventura într-o campanie electorală românească coborînd din nori, neprihănit, înțelept, echidistant, făcător de bine la nesfîrșit fără să ceri nimic la schimb. Dumnezeu ar trebui să exerseze populismul și demagogia, să știe să intre pe sub pielea românului care se lasă prostit pe față, să promită măriri de pensii, birturi mai multe, alcool mai ieftin, fleici pe gratis și vacanțe subvenționate în Grecia și Turcia, vouchere, titularizări pe viață, să tripleze salariile bugetarilor, să mai pună stele pe umerii generalilor și să înființeze cîte o fabrică de doctorate în fiecare cătun al patriei. Să aibă orice țopîrlan dreptul de a fi demnitar în statul român, așa cum se întîmplă astăzi. Nu e recomandabil să strice firea lucrurilor. Să nu fie denaturată ordinea strămoșească. Pentru că așa ne-a lăsat cu limbă de moarte Decebal: „Fiți șireți, dacii mei, șerpuiți, introduceți-vă peste tot și-n toate, dați din coate, urcați-vă pe cadavre pînă veți ajunge acolo unde trebuie!”. Dumnezeu ar trebui fie ca o șopîrlă, să ia culoarea pietrei dacă e nevoie, să ia culoarea țuicii de prună dacă trebuie neapărat și să meargă printre oameni, să-i laude, să le cînte în strună și să împartă geci și pixuri în campanie.

Odată desăvîrșită lucrarea lumească, după ce mimetismul a avut loc și s-a produs instalarea la Cotroceni, sînt absolut convins că va pocni din degete și apele se vor desface iarăși în două lăsînd loc înțelepciunii divine să-și exercite puterea asupra acestei nații atît de asuprite de propriile sale beteșuguri. Îl văd ca prin vis cum va pronunța cîteva cuvinte de la microfonul prezidențial și se va retrage după aceea pentru a-și pregăti următorii pași. Dintr-o singură privire își va alege premierul, miniștrii, va curăța Parlamentul de loaze și va așterne liniștea peste țară. Nu vor mai arde din senin spitale și arhive, CV-urile demnitarilor vor fi complete și publice, se va redeschide dosarul revoluției din ’89 și va coborî din cer sfîntul punct al optulea din proclamația de la Timișoara, chiar și dosarul din 10 august va fi readus în instanță și procurorii care nu au avut grijă de proceduri vor fi chemați să dea socoteală. Minerii vor afla în sfîrșit că panseluțele nu se plantează cu tîrnăcopul în față la Intercontinental, sindicaliștii vor învăța ce este măsura și ce înseamnă bunul-simț, nu vom mai avea agronomi la Cultură și Educație, amantele vor sta și ele la locul lor, nu vor mai ocupa funcții pentru care nu sînt deloc pregătite, polițiștii nu vor mai sălta oameni de pe stradă și nu vor mai urina peste ei în plină noapte la marginea Bucureștiului, examenele la Drept și oriunde se vor da pe bune, vom încerca din răsputeri să nu mai umplem sistemul de tudorei și de magistrați care ies în stradă alături de antivacciniști pentru a instiga la nerespectarea legii, sînt absolut convins că Dumnezeu ne va scăpa de șoșoci, de țoape prost coafate care apar de nicăieri pentru a conduce instituții, de bizoni agramați care și-ar da duhul în fața unei dictări de zece fraze și ne-ar mai aduce un pic de pace în trafic, mai ales în perioadele de mare excitație rutieră, atunci cînd ne înghesuim către Valea Prahovei și Marea Neagră înjurîndu-i cu spume la gură pe cei care nu s-au gîndit să-și facă concediile prin alte părți ale lumii. Ar mai fi nevoie și de puțină rigoare și printre esențialii care se bulucesc să se vaccineze în perioada asta. Poate că, în milostenia sa nemărginită, Dumnezeu ne va lumina și ne va învăța că esențialii sînt bătrînii, cadrele medicale, profesorii și vînzătoarele de la supermarket. Abia după aceea urmează purtătorii de epoleți și de grade, băieții din servicii, din divizii, din departamente, din tot felul de odăi secrete și neștiute de nimeni, poate că e timpul să mai desecretizăm și noi metehne și proaste apucături, să ne arate noul oaspete de la Cotroceni cum e cu transparența asta instituțională.

Mă ofer să-i fiu consilier onorific pentru o perioadă. Am o propunere pe care doar o minte luminată și un spirit liber o poate pune în practică. Doamne, dacă mă asculți și dacă invitația mea trece de nesuferitul de Sf. Petru, iată ce îți propun pentru o curățire spontană de loaze și ticăloși. E doar aritmetică de bază. Simplă. În fiecare județ al României există cam 1.000 de oameni care trag sforile: șefime, directori, primari, baștani de tot felul, bogătani, baroni etc. Ei și prietenii lor. Ei și familiile lor. Să rotunjim: 5.000 de inși în fiecare județ. Cam 200.000 de oameni în toată țara. Adaugă, Doamne, și viermuiala din București. Că acolo sînt mai mulți. Să stabilim că se ajunge la 250.000 de oameni care au format de-a lungul anilor o patrie a lor, o mafie proprie, o încrengătură care îi sufocă pe ceilalți, pe cei mulți. Dacă tot ai să vii la Cotroceni, pocnește din degete și fă o lege prin care băieții ăștia vor fi dați brusc la o parte. Așa, peste noapte. Fără milă, fără compasiune, fără pic de empatie pentru averile pe care le-au strîns și nu pot fi justificate. Fă, Doamne, un fel de joc al Talionului la nivel civic și moral. Că am cam avea nevoie de asta. Ne-am cam săturat de etica omenească și de judecata care ni se aplică din tribunale. Vino măcar pentru un amărît de mandat și fie-ți milă de noi, de păcătoșii ăștia care nu mai știm în gura cui să ne mai uităm, nu mai știm minciunile pe care să le mai ascultăm. Eu mă voi trezi în curînd din vis pentru că am un deadline pentru revistă. Dar sper ca propunerea mea să fie luată în serios.

Pentru Dilema Veche