Poeții ciumei, ai vremurilor întoarse de la țâță, cei care siluiesc versuri fugitive și le ascund sub barăci uitate de vreme, poeții acoperișurilor murdare pe care copulează corbii de la miezul nopții, ai foametei, ai urnelor golite de cenușă, poeții cărora li se topesc gurile pline de vorbe goale, scribii modești ce-nregistrează procese-verbale expirate, ar trebui să se sinucidă în masă ținându-se de mâini, cu zâmbetul pe buze. E ora la care-ți alunecă prin păr agrafe agresive și puf de păpădie.

Ești acel pește care dă din aripi în fiecare dimineață. Acum te cunosc, în sfârșit te văd și te simt cum vrei să înaintezi. Ochii nu-ți mai sunt atât de proaspeți, s-a pus o pâclă stranie peste ei. Suntem vecini de acvariu, să știi. Îmi poți lăsa cheile casei, ne putem uda florile reciproc. Eu am și covoare de bătut, dar nu-mi permit să-ți cer acest favor. Da, ești acel pește care mișcă din aripi fără zgomot. Zâmbești celor din jur, îi urmărești cu privirea, așteptăm cu toții efectul fluturelui.

Auzul închide sunetul între ziduri. E unicul felcer capabil să pună o fașă peste simțurile mele înăsprite. Mă aflu în apropierea sfârșitului, îmi zâmbește complice. Iau cercul și îl împing spre el cu un băț lung de alun. Sfârșitul își introduce brațele în el, se forțează să intre. E mai gros, s-a maturizat, articulațiile îi plâng la orice mișcare mai bruscă. Sfârșitul intră până la urmă în inelul de fier. Și rămâne acolo. Prizonier pe vecie, legat de mâini. Îi voi pune și un căluș, să nu-l aud.

Mă spovedesc în cabina telefonică, am fir scurt cu paradisul, putem să șușotim până la miezul nopții. Pe geamurile din sticlă sunt lipite anunțuri. Lăcătușii te anunță că-ți deschid ușa dacă ți-ai uitat cheile în casă, curvele lucrează la prețuri de dumping, la domiciliu și la marginea pădurii. Ai milă de mine, dumnezeule, se taie firul, se termină și nu mai putem vorbi. O bătrână mă privește lung din balconul ei plin cu mușcate și cearșafuri puse la soare. Îmi aruncă un bănuț, fața mi-e obosită.

Aveam patru ani. Cred că prima mea amintire datează de atunci. Nu ieșiseră ghioceii, căutam bomboane prin zăpadă, drajeuri din acelea minuscule, colorate, se vindeau într-o cutie transparentă și rotundă de plastic. Pocneau pe limbă: mentă, trandafiri și un gust îndoielnic de sirop de tuse. Începeau să înmugurească zarzării, visam eschimoși care mă priveau de pe gard și mă chemau să mergem împreună la vânătoare de meduze. Mi-e dor de o insulă fără turiști, fără valută, nici magneți de frigider.

Mă plimb. Simt gerul cum îmi intră prin buzunare, îmi pătrunde prin pantaloni, prin șosete, pantofii mă vor dărâma în curând. Orașul miroase a curry și a rahat de câine împrăștiat de cauciucuri, doi inși se ceartă în fața cofetăriei pentru că unul dintre ei a parcat de-a curmezișul, e coadă la pâine, e coadă la vise, stăm încolonați pentru o porție mai bună de aer. Ghirlandele luminoase s-au înfășurat pe copacii de pe marginea străzii, haosul ăsta împuțit îmi intră prin toți porii. E altă iarnă.