Cu Homer în miez de noapte

   Avem totuși ceva de împărțit, de la ultima ceartă mi se pare. Ai spus că vei rămâne cu partea dreaptă a străzii. Cea care se vede bine de la geamul din bucătărie. Se văd de acolo magazinul de pantofi, restaurantul, parfumeria și hipermarketul din care luai, îți mai aduci aminte?, conservele acelea cu măsline umplute cu ardei iuți, de nu le puteai ține în gură. Mi se înroșea fața când nimeream câte una în farfurie, iar tu râdeai de mine până ți se încleștau fălcile și trebuia să te oprești din cauza durerii de maxilar. Căutam repede o gură de vin, un lichid inofensiv, indiferent ce ar fi putut fi, ceva bun să-mi spele cerul gurii terorizat de jalapeños. Atunci înjuram mexicanii, ardeii iuți și miile de specii de boia, prafurile roșii nigeriene, piperul roz, huacatay-ul peruan și pe mama-natură care născuse iutele și mi-l aruncase mie pe limbă cu generozitate. Visam cascade cu ficat dulce de rață, să-mi potolească arsurile. Poate că m-ar fi salvat abstinența. Sau un card tăiat la timp cu foarfeca. Vezi? Am ajuns să fac confesiuni de tot felul. Un puzzle ineficient de informații despre rufele nespălate la timp, sunt obligat să etalez chinta regală a obsesiilor mele aici, în vitrină.

   M-am întâlnit aseară cu Homer. Părea îngândurat și trist. Umbla în picioarele goale prin sat, căutând un câine ce-i plecase flămând din curte. Uitasem că nu-i place ca animalele să sufere și ar face imposibilul pentru a le alina nevoile. Puțin îi pasă de gherilele urbane, de traficanții de hașiș care vând iluzii la semafor. Nu-l interesează deloc soarta oamenilor, pot să moară liniștiți. Nu va pierde o lacrimă, așa mi-a spus. Și a continuat să urle după câinele mort de foame. Din spatele lui venea Bart, țopăind pe un skateboard gata să se rupă-n două. Să știi că eu rămân cu partea stângă, cea pe care este barul cubanezei. Bine, ea a plecat de mult. Dar a venit o familie de chinezi. Aia mică e simpatică foc.

Lampionul reginei în pielea goală

   Am toată libertatea din lume să mă mișc printre lanterne. Le construiesc noaptea târziu din hârtie, sârme subțiri și lumânări. Unii le spun lampioane chinezești. Sau japoneze, nici ei nu știu foarte bine de unde vin zburătoarele astea cu foc în stomac. Cu câteva săptămâni în urmă am trecut pe la vecinii mei și le-am spus că vreau să ne adunăm pe bloc, fiecare cu lanterna proprie, și să le dăm drumul să plutească în aer. Mi-ar plăcea să fie toate de culoare roșie, să pară că urcă la cer un ocean de mașini cu fundurile în sus și pedalele de frână apăsate. În jos va fi mai multă lumină. De la faruri. Mii de gură-cască își vor imagina că autostrăzile s-au mutat în văzduh. Și cimitirele de mașini, la fel.

   Nu știu de ce scriu despre baloane de hârtie cu căldură în interior, dar mi-am adus aminte că am avut un vis despre asta: jucam șah pe un zeppelin imens în compania unui bătrân pe care nu-l mai văzusem până atunci, apăruse pur și simplu în fața mea cu cutia sub braț și îmi promisese că îndeplinește dorințe dacă îi iau o partidă. Am ales atacul Nimzowitsch-Larsen și am așteptat ca bătrânul să se desfășoare. Îl bănuiam calm, calculat. I se citea experiența pe față. Îmi mirosea frica. În câteva mutări mi-a luat un cal, ambii nebuni, o tură și regina. A dezbrăcat-o, a urcat-o pe umăr și a dispărut din fața mea pe o frânghie, în jos. Nu mi-a îndeplinit nicio dorință. Mă rog de atunci doar să mi se dezumfle buzele.

Murmur

   Cel mai mult îmi plac zgomotele mici. Par că se nasc în măruntaiele pământului și ies de acolo odată cu lava, cu fierbințeala magmei, călare pe pietre fierbinți. Se formează în coșul pieptului și curg pe umeri în nopțile în care, uzi, obosiți, cu privirile pierdute în bârnele tavanului, ne legăm strâns unul de celălalt și ne strivim degetele în pocnete stranii de falange. Nu înțeleg cum de nu te-au lăsat să vorbești secole de-a rândul, ți-au mutilat pieptul și labiile, au mulțumit dumnezeilor lor că nu s-au născut femeie și te-au țintut mută printre obiecte de uz casnic. Mă absorb văile tale, colinele de pe spatele tău care coboară în călcâie și mă orbesc carnal. Vreau o tonă de confetti, să sărbătorim noaptea asta gălăgioasă. Să amplificăm urletele, gemetele, să ne urcăm amândoi pe pereți ca niște tablouri proaspăt evadate din galeriile de artă și să rătăcim pe străzi, printre magazine în faliment și polițiști somnoroși, înveliți în cearșafuri.

   Mi-a spus doctorul să stau departe de boli. Cred că nu era în toate mințile: cum să mă feresc, ce aș putea eu să fac pentru a nu da nas în nas cu infecțiile, cu cancerul, cu bolile de plămâni sau cu stricăciunile ce-mi pot intra în orice clipă în sânge? Dacă iubești, mori. Tutunul te dărâmă, alcoolul te distruge, viteza te răstignește, excesul te fărâmițează în mii de cioburi, iar invidia te face mic. Te pierzi printre oameni, devii o gămălie care nu-și va mai găsi niciodată rostul. Am urât mereu medicii care îți interzic fumatul, dar ies la o țigară în curte după ce ți-au prescris plasturi de lipit pe sub cămașă. Vreau unul care să mă ghideze pe căi greșite. Un dement cu grad înalt de inconștiență care să mă convingă că nebunia merită încercată în toate formele ei. Mi-e frică de caștii muți, de fecioarele supreme ascunse în căsnicii de circumstanță, mă îngrozesc curvele evlavioase și predicatorii cu gura plină de principii.

   M-am trezit în zgomot de clopote. Îmi vibrează ferestrele. La fel se întâmplă și când trec mașini cu tobele sparte sau puștani cu boxele urlând la maxim. Am chef să văd marea astăzi. E răcoare acum, dar domnișoara de la meteo mă încurajează din ecran. E îmbrăcată ciudat. Pantaloni lungi care îi acoperă tocurile și o bluziță care îi lasă umerii descoperiți, ca două colțuri de pâine. Aș mușca din ei. Mi-aș opri dinții în peticul acela de piele aflat între baza craniului și locul în care începe spatele. Da, aș strânge cu putere după care mi-aș lipi obrazul de gura ei. Și aș rămâne acolo. Să ascult cum murmură minor din buze.

Costel, mamutul cu șosete albe

   Bărbatul din fața mea are în jur de șaizeci de ani. Pare astenic, își suflă nasul în permanență și rotește un creion în ascuțitoare de vreo jumătate de oră. Cred că e un tic. Sau poate că vrea să omoare pe cineva și nu-i mai folosește vârful cuțitului. A schimbat batista cu o rolă de hârtie: sunt desenate romburi și capre negre pe ea, văd și ceva care seamănă cu pișcoturile de șampanie, o scară-melc pe care nu urcă nimeni, și un morcov imens. Albastru. De ce ar picta cineva un morcov albastru pe o hârtie igienică? Cât de mult îi poate fermenta cuiva subconștientul pentru a vărsa o călimară de cerneală pe biata legumă?

   Din pantofi îi răsar, sfioase, șosetele. Mă isterizează negrul încălțărilor și albul imaculat al ciorapilor. Brusc, îmi apar în creier lăutari ieftini de cartier, cu chiștocul în colțul gurii, cămășile întinse la refuz pe burți, mirosuri ancestrale de transpirație amestecate cu parfumuri de talcioc, arcușuri dezghiocate ce nu mai atacă un portativ de ani de zile, simt taraful obosit, gata să se arunce în pat după o noapte de sârbe și ceardașuri. Omul meu e mai modern, însă. Pe albul șosetelor plutește o barcă. E construită din bețe subțiri, din acelea pe care se adună vata de zahăr. Sunt atât de uluit de ambarcațiunea pe care o văd, încât nu mă pot abține și o studiez în amănunt: comandantul își digeră liniștit trabucul, e tipul de om care umblă prin porturi cu ciocolată, scobitori și fond de ten în buzunar pentru damele care îi plâng pe umăr fără motiv, se bălăngăne de pe un picior pe altul. Și pufăie neconsolat. Are amurgul în tribord, se prelinge ușor pe geamul punții de comandă.

   Dar în compartimentul pe care îl împart cu astenicul de serviciu nu se simte fumul lupului de mare. Doar o atmosferă închisă în care clănțănitul macazurilor e des și strident. Prea țipător. Ca urletul unei rățuște de plastic care nu mai suportă mirosul de șampon și fuge în lume, disperată, flămândă, rupându-și aripile la decolare. Mi-a zis că-l cheamă Costel. „Știți să scrieți haiku-uri?”, mă întreabă. Sunt interzis. Omul a auzit de poezioarele cu ochii oblici, nu pot să cred. „Știu, dar ale mele sunt nerușinate, directe, lugubre deseori.” Cele pe care le scriu eu scutură cireșii de obiceiuri proaste și nu te lasă să admiri nici măcar o secundă oceanul acela de petale roz la care visează amorezii naivi. Nu pot să-l dezamăgesc pe noul meu interlocutor, nici nu aș vrea să-i dau curaj să continue conversația: e plictisitor, îmi explică acum de ce creionul pe care îl tot ascute are lemnul tare, iar mina de cărbune se fărâmițează cu ușurință. Bolborosește ceva de regimul alimentar al mamuților preistorici, cum că duritatea fosilelor lor depinde de ceea ce mâncaseră și din această cauză unele creioane sunt mai bune ca altele și pot dura mai mult.

   Nu pot să cred că am o asemenea companie de călătorie. Trenul a devenit un supliciu, mă rog după fiecare plecare din stație să deraieze. Să se așeze pe o coastă și să-și dea duhul în prima haltă pe care o întâlnește. Părăsită să fie: să nu existe acari, bariere, peron sau scaune pentru călători. Vreau să se răstoarne pe câmp, dacă e posibil, și să ningă peste vagonul în care sunt; să împietrim până ajung pompierii și ambulanțele la noi, gura să i se închidă automat și să nu-l mai aud emițând prostii apocaliptice despre pachidermele Pleistocenului. Nu am dispoziție, mă doare capul. E prea cald în odaia asta pe roți și miroase prea greu a valize, a scrumiere de aluminiu și a geamuri care nu se mai închid. Eu am nevoie de liniște. De o farfurie cu spaghete, un vin roșu și de iubiri concentrice fără draperii la ferestre…

Și îngerii frământă cozonaci

   Am început să desenez săbii japoneze de luptă. Vreau să am măcar una la îndemână atunci când ușa mi se va deschide violent, în miez de noapte. Să fie lungi, tăioase, elegante, îmi doresc să semene cu lujerii de crizantemă din grădinile șintoiste. Una peste alta, nu se știe niciodată când voi avea nevoie de un harakiri de calitate. Îmi plac cele peste care alunecă mâna și există posibilitatea să îți distrugi degetele dintr-o singură mișcare. Arme care nu anunță. Arme care nimicesc pur și simplu, e rolul lor să taie dintr-un singur gest.

   Visez iarăși ființe cu părul negru care mă zdruncină în somn, trag de mine din toate părțile, îmi pârâie falangele, zgârciul urechilor, îmi rup hainele, deschid ferestrele, aprind luminile prin casă și vorbesc între ele în șoaptă. Dar nu e acel susur care te face curios, precaut, ci un ton amenințător care mă îngheață și mă blochează în pat. Îmi trag pătura peste cap și recit versuri în malgașă, mestec silabe, le zdrobesc între dinți în ideea că vor înceta să-mi mai macine nervii. Le aud în cealaltă cameră. Cred că pe una dintre ele o și zăresc în oglindă. Are picioarele lungi. Drepte, ca lianele Amazonului. Și-a ridicat o secundă rochia pentru a se șterge pe mâini și i-am văzut genunchii. Erau uzi, străluceau în întuneric. Rotula ei transpirată mi s-a întipărit în minte și m-am refugiat din nou în lirica bolborosită cu care începusem să mă apăr.

   Nu le înțeleg. Și-au făcut un obicei din a-mi pătrunde în casă. Îmi devastează liniștea, somnul, mă supun unor interogatorii insalubre cărora nu le văd rostul. Aseară, de exemplu, voiau să știe unde ascund stetoscopul cu care ascult cum cresc oamenii care trec prin viața mea. M-au întrebat unde s-au născut, cum i-am cunoscut, dacă știu câte straturi aveau ovulele din care au venit pe lume, și multe alte asemenea aberații. Le-am auzit cum au umplut ibricul cu apă și și-au făcut cafea. Cafea în plină noapte. Cu boabele mele, cu apa mea. În casă la mine.

   Mi-a mai rămas să aud cum strănută îngerii care fac zilele acestea cozonaci și gata, pot să spun că am înnebunit de-a binelea. Îmi miroase a făină coaptă, a nucă și a unt întins pe pereții tăvilor. Mai disting și un iz de spermanțet, dar cred că e din cauza aripilor – îngerii au venit de peste ocean și cred că nu au apucat să se spele. De fapt, săracii de ei, m-au întrebat dacă pot să folosească baia, dar eram prea speriat de vrăjitoarele de dincolo ca să le răspund.

   Am vorbit cu ei și au reușit să mă liniștească. Îmi imaginam de mult un taifas în jurul mesei, cu un pahar de vin în față, să-mi povestească despre arborii care încă mai vor să zboare și despre cum se taie oamenii de zăpadă cu fierăstraul în zonele reci ale Americii de Sud. Sunt împărțiți în calupuri și își dau duhul în oalele bucătăreselor, alături de carnea de focă și de un pumn de mirodenii autohtone. Acolo e liniște, lumea are fobie de streșini și de sulițele prea tăioase ale soarelui. S-a obișnuit cu frigul, cu pârtiile de ski prea albe, imense, ce pot fi puse în jurul capului ca pansament pentru durerile cauzate de anotimpuri.

   Mai am un rid în frunte. S-a așezat lângă celelalte, adânc, plin de dispreț suveran pentru starea mea de fapt, impasibil în fața coșmarurilor mele. A venit fără bilet și s-a instalat comod între ochi, nepăsător. Vom juca o partidă de badminton și voi lua lecții de extaz dermic. Azi-noapte, în timp ce arătările cu rotule ude și îngerii cozonacilor își vedeau de treabă, eu am învățat să sărut pielea nălucilor care mă bântuie. Îmi place să o miros. Să descopăr tonurile amestecate de cafea cu lapte, papaya și talaz. Să-mi intre în gură și să mă îngroape acolo, la mal. Vreau să mă călărească, să-mi frângă gâtul și să-l aud cum pocnește sub greutatea câlcâielor lor.

   Ciudat, dimineața văd lanuri dese de secară din care ies somnambuli cu zâmbetul pe buze, zdrențuiți, obosiți, se țin de mână și mă invită lângă ei. În iadul lor, al rufelor cârpite cu două degete. Au aflat, probabil, că știu să scriu cu briceagul pe boabe de orez despre amanții care se iubesc insuficient, pe fugă. Deschid geamul. Aerul rece îmi șterge brusc imaginile de până acum și mă readuce în fire. Aud un foșnet dincolo. Și o ușă care se închide cu grijă. Pe jos sunt numai șervețele umede. Și-au șters genunchii și au plecat. Nu știu până când, nu știu de ce vor mai veni.