„Cartea la care te-ntorci. Te-ntorci pentru că te-ntorci în tine, pe tine. Te răsucești intre paginile ei așa cum se răsucesc in cușca prea strâmtă tigrii flămânzi. Ți se face foame să trăiești până în ultima ta fibră. Să simți cu toți porii, cu plămânii, cu ficatul, cu degetele, cu tălpile goale. Să iubești, să te lași iubită, să doară, să cadă lacrima, sângele, să te faci bucăți. Dar să trăiești, măcar un pic, la dracu’. Să ieși dintre zăbrelele dese in care te-ai închis singură, să calci pe norme și pe toată flendureala de educație de criptă in care ai crescut și te-ai crescut și să muști din viață, chiar dacă e ultimul lucru pe care îl vei mai face vreodată.”

Adina Lisneanu (Bacău) despre „Negustorul de pipe”

 

Reclame

Mi-am luat un bol de marmură în care zdrobesc ierburi pe care le adun de pe câmp. Adun flori, mirodenii și cerneală de calamar, adaug apă de ploaie, un pumn de bicarbonat pentru spumă și frec cu putere amestecul obținut. Te voi unge pe tot corpul, miroase a iasomie și a Atlantic, a noapte și a urlet de focă disperată, mă uit la tine cum îți expui picioarele, te pot murdări cu crema din mâinile mele. E frig pe pielea ta și s-au revoltat porii, orbii te pot citi cu ușurință. Eu te voi mânji toată, după care vom intra amândoi în duș și vom arunca flora amestecată cu gel de mango prin gura hămesită a căzii. Ar trebui să mai curățăm wc-ul, faianța și oglinda, să dăm puțin cu mopul prin casă și să mai deschidem geamurile. E aerul stătut. Ca-ntr-o chilie în care nu s-a mai făcut sex de multă vreme.

„Citesc de ceva vreme „Negustorul de pipe”. Pe rând, poveste cu poveste și cu atenție, să nu închei acest exercițiu prea curând. E tristă și veselă pe alocuri. În tot cazul, ne cuprindeți pe toți în ea. Cartea asta îți spune că ești nimic dacă îndrăznești să fii singur. Că orice formă de iubire te scoate din universul solipsist în care ai trăit sau în care ai obosit să trăiești. Poți iubi anotimpurile, frunzele, nopțile, mirosul de cafea măcinată, diminețile, curcubeul, fantomele din dressing, orice mireasă, un pai de chibrit, amintirile și durerile care te fac mai puternic. Toate te dezlipesc de tine și te aruncă într o nouă (dez)ordine a vieții. Căci nu noi posedăm viața, Ea ne posedă pe noi. Și ne obligă SĂ FIM.”

„Am aflat că moartea are reguli la care eu nu pot să particip”

Dana Grigoriu, Cluj-Napoca

 

E frig. Țipă vântul și pe aici, dar nu atât de tare ca acasă unde cad copacii ca scobitorile din cutie. Vine gerul din nord, se izbește un pic de briza marină și gata, ai senzația că totul se calmează. Ies din bloc. Trec strada, intru în bar la Roni, cer o cafea cu lapte. Mai sunt vreo zece inși. Fiecare cu ale lui. Se citește ziarul, alții vorbesc despre noile cauciucuri scoase de nu știu ce firmă daneză, o doamnă râde pe Whatsapp și trimite un selfie blondin.

Pe televizorul agățat în perete se lăfăie Nicolas Maduro. Aleargă înconjurat de generali. E-n formă. Dansează salsa și cere loialitate armatei. ”Fără trădare. Armata bolivariană e cu poporul!” Nu suflă o vorbă despre miile de arestați ai opoziției, despre foametea care domnește în supermarketuri, despre inflația care a dus kilul de cartofi să coste cât un salariu mediu, nu suflă o vorbă despre milioanele de venezueleni care au părăsit țara din 2015 încoace. O nație care stă pe pungi imense de petrol intră în criză din cauza unor demenți.

La noi nu se mai știe numărul de morți din cauza gripei, gerul ne congelează iarăși pe nepregătite, partidele vechi și noi nu pot ieși din paradigmă, inapte fiind să comunice cu propriul electorat. Mă rog, nimic nou. Ba da, iese tifonul prin uretră și cormoranii patinează-n Herăstrău. Doamna a mai trimis un selfie și a ieșit la o țigară.

Noi, cei din diaspora, suntem vinovați

Am înțeles și eu în cele din urmă. Funcționez mai lent, m-am născut „diesel”. N-am ce face. Dar uite că am realizat într-un final că noi, ăștia de trăim pe-afară (diasporenii, rupții, trădătorii, cei care și-au pus palma-n posterior etc.) suntem vinovați. Da, suntem vinovați pentru că nu facem nimic. Nu facem decât să vorbim de la mii de kilometri, să dăm like la proteste și să ne hăhăim pe net, nu facem nimic. Băi, dar nimic nu facem pentru țara din care am plecat. Știm doar să transpirăm ironie digitală.

Nu contează că ne-am dorit binele pentru noi și pentru familiile noastre, că am plecat cu o valiză lăsând totul în urmă, că am intrat cu capul înainte în alte realități, sisteme, limbi, obiceiuri. Nu contează că am văzut mizeria unor politicieni care nu fac altceva decât să dezbine clase sociale pentru confortul propriu. Nu este deloc important că am refuzat să mai fim parte a unui joc dublu, ignobil, toxic. Trebuia să rămânem acasă, să ne-nfruptăm zilnic din batoanele de „salam cu soia”. Și am fi căpătat un premiu, probabil.

Nu-mi place tonul de mai sus. Deloc. Învinovățesc diaspora, din care fac parte, doar de un singur lucru. Cei din afară au văzut și altceva, au și alte criterii, au simțit pe pielea lor că oamenii pot fi tratați și altfel în relația lor cu statul. Cu toate astea, o foarte mică parte dintre cei plecați merg la urne atunci când e cazul. Restul stau acasă. Le e cald și bine. Se adună doar la hore, mititei și pe la bisericile din comunități. Practică același miserupism legendar al românilor de acasă.

Unele comentarii din postări anterioare m-au determinat să creez o balanță în care pun două elemente: pe cei care au plecat și-și văd, poate egoist, de viețile lor într-o altă țară și pe ceilalți, care au rămas acasă și nu fac absolut nimic pentru a schimba realitatea (în curând autocratică) în care trăiesc. Pun în balanță puținii diasporeni care ies la vot și mă gândesc la cât de bine dorm cei care nu au timp să meargă o dată la câțiva ani la secția de votare. Pun în balanță zecile de mii de oameni care ies în piețe acasă pentru a cere justiție și normalitate, iar pe celălalt taler așez milioanele de inactivi care aleg să zacă pur și simplu în speranța că libertatea e venită din cer, adusă de vreun duh binevoitor.

Mai pun în balanță și alt aspect: când vom realiza oare că singurii vinovați pentru milioanele de români plecați, pentru instabilitate, pentru ineficiența sistemului, pentru că încă suntem „oile ciudate” ale Europei sunt politicienii care au condus până astăzi? Cu excepțiile care întăresc, desigur, regula. Când vom realiza că doar o epurare drastică a clasei politice ne va scoate din cloaca în care suntem? Când vom realiza că trebuie eliminați din viața politică cei răspunzători pentru antagonizarea noastră, pentru ura care crește, pentru că am ajuns să ne scuipăm reciproc pe stradă și rețele?

Poate că niciodată. Pentru că starea de bine s-a deformat. Și foarte mulți au căpătat o altă dimensiune în ceea ce o privește.

 

Text preluat de Republica.ro