Citeam cum l-a trimis marele Gheorghe Dinică pe securistul Ristea Priboi în pizda mă-sii prin iarna lui 2004, după o piesă de teatru jucată la Focșani. M-au năpădit iarășii nervii, nostalgiile și fantasmele unor utopiii care îmi dau mereu târcoale în perioada asta de sfârșit de an. Mulți dintre voi vorbesc și scriu despre decembrie 1989, despre revoluție, martiri, despre teroriști și securiști, despre ce s-ar fi putut face și despre ce ar fi trebuit să aflăm până astăzi și nu am fost lăsați. Personal, îmi este din ce în ce mai greu să repet în fiecare an același ritual, să intru și să mă rotesc în același cerc. Bula din care fac parte nu are nevoie de ceea ce distribui sau de evocările pe care le-aș publica, de fotografii, de mărturii. Toate rânduielile acestea îmi par, într-un fel, fără rost: brazi împodobiți, pocnitori, urări, popi la ușă, poze cu tancuri, lustrații ratate, cârje în țeastă, sarmale, porci arși în fața blocului, concerte cu guriști pe bani publici, discursurile ipocrite ale unor marionete insalubre, căldura care nu mai vine pe țeava caloriferului, filmulețe cu fericire și cadouri pe toate drumurile, invaziile din hipermarketuri… Înregistrez pe retină gesturile de fațadă ale autorităților. Spoială pentru proști, doar-doar se vor liniști și vor uita că adevăraților vinovați nu li se va clinti nici măcar un fir de păr din cap. Praf în ochi. Câțiva fraieri care sunt împinși în față, mulți dintre ei plătind prea târziu și prea puțin. Cei care au ținut și au mânuit sforile sunt în continuare relaxați, își mănâncă liniștiți pensiile exorbitante și își mai plimbă din când în când uniformele cu stele pe umeri pe la câte-o defilare. Alții mor nederanjați, neîntrebați, lăsând în urmă averi fabuloase fiilor și nepoților care pozează în oameni de afaceri cinstiți. Nu suntem pregătiți să cerem, nu știm s-o facem, ne mulțumim cu puțin. Râdem și batem din palme atunci când sistemul mai lasă din brațe câte-un personaj de mâna a doua, protejându-și la nesfârșit târâturile machiavelice de prim rang care ne țin pe loc. Și uite-așa mai trece un an, mai vine un revelion, mai vine-o primăvară, mergem în concediu la mare, mai umplem o salbă de cârnați și-o burtă de bere.

Un dement a ucis o fată de 25 de ani după o noapte de sex și droguri, a tăiat-o în zeci de bucăți și le-a împrăștiat prin containere. Poliția caută resturile cadavrului prin gropile de gunoi ale Valenciei. Eu navighez pe net printre rețete de limoncello. Nu vreau să-mi iasă foarte dulce, nici amar. Trebuie să am grijă să curăț bine doar partea galbenă a cojilor de lămâie. Am luat o gură de kefir. E rece, are un iz de usturoi. În raftul de jos al frigiderului am uitat mujdeiul neacoperit. Balansez cu un pumn de stafide și citesc o postare cu cerșetori care cântă din acordeon. Mi-am cumpărat patru scaune pentru bucătărie. Lemn masiv, frumoase, trainice. Adică mă țin și pe mine fără să se plângă, ceea ce e o mare bucurie. Ieftine, aproape gratis. De două zile e frig, șuieră un vânticel polar pe malul Mediteranei. „Vezi că plec, sunt de noapte. Nu mai sta ca prostul până la trei pe facebook. Noapte bună.” Nevastă-mea stinge luminile și întoarce cheia în yală. E liniște. Prea multă.

Milioane în diaspora. Câți vor vota?

Încerc să-mi amintesc de câte ori am fost, în ultimii 20 de ani, la întâlnirile românilor din străinătate. Ale diasporei carevasăzică. Niciodată. Mi-am amintit: niciodată. Și spun asta cu totală convingere și luciditate. Pentru că, în marea lor majoritate, aceste întâlniri sunt doar ocazii de a se mai învârti niște hore, de a se mai consuma niște mici, niște plăcinte și a se mai da pe gât câteva doze de bere. Excepțiile există și confirmă regula. În rest, haleală, chiote, joc și voie bună, ii, tricolor, poezii patriotice, naționalism pe pâine și slujbe religioase. Am, ca toți oamenii normali, prieteni cu care mai ies la o cafea și mai despicăm firul lumii în patru. Dar, ciudat cum sunt, păscându-mă o ticăloasă mizantropie, nu suport adunările, asociațiile, hăhăiala organizată, șezătorile cu specific „hai să haidem”. Unii vor spune că sunt bune: adică românii se văd, se cunosc, schimbă informații între ei…

Or fi bune, dar contează foarte puțin și nu sunt deloc reprezentative. Iar când spun acest lucru mă gândesc în special la rezultatul efectiv al acestor întâlniri din punct de vedere civic. În străinătate se votează începând de mâine. Suntem câteva milioane în diaspora. Câți vor vota? Preconizez – generos, exagerând, utopic – un maximum de 300 de mii de oameni. La acest aspect mă gândeam când scriam despre reprezentativitatea „asociațiilor românilor de pretutindeni”.

Ne adunăm la hore și la șpriț, dar vin foarte puțini la urne (suntem milioane afară, a nu se uita) când se discută despre teme serioase. Și dau un exemplu din zona în care mă aflu. Sunt foarte mulți români în provincia Tarragona (Tarragona, Reus, Cambrils, Salou, Falset, Vilaseca) – aproape 30 de mii. La ultimele alegeri au votat, dacă nu mă înșeală memoria, cam 1700. Sunt curios câți vor veni în acest week-end. Pentru că îi poți vedea oricând, oricum, cu sutele și cu miile, în mall-uri, la grătare, la biserică, atunci când vine vreun politician în campanie și se mai dă câte un pișcot moacă, se mai adună prin cârciumi, la plăjică, la berică.

Dar la urnă e altceva. Urna nu e treaba noastră. Votul nu e interesant nici măcar pentru amărâta de asociație socio-culturală de aici  care nu s-a obosit să amintească amplasarea secțiilor de votare din zonă. Nu știu cum o fi prin alte părți ale lumii, cum se organizează românii pe acolo, dar nu-mi fac iluzii deși știu că nu poate fi mai rău ca în Tarragona. Ca să nu mă pierd în detalii: desigur, eu ies la vot. Ca-ntotdeauna.

Dar mă întristează heirupismul ăsta balcanic din jurul unei sărmăluțe amărâte. Și pumnii care se lovesc de piept, și lăcrimoaiele care se scurg pe față din dor de patrie, și blestemele online la adresa politicienilor nemernici, și furia nemărginită împotriva birocrației, și găurile din asfalt, și apa caldă care nu prea e prin țevi, și pensiile mici ale părinților de-acasă, și educația, și spitalele, și parcurile, și naiba să ne ia de proști, că prea suntem pe gratis în lumea asta.

Text preluat de Republica.ro