Un dram de jenă

Nu mai știu de cîte ori am fost contactat de partide pentru a mă implica direct în viața politică, pentru a pune pe picioare filiale în Catalunia. Pentru că „sînt un om de bază”, „un reper în diaspora din Spania”, hahahahaaaa, de-a lungul anilor au venit propuneri de la PSD, PMP, PNL, USR, PLUS, păstrez e-mailuri și mesaje, nu se știe niciodată cînd și cum pot fi de folos, sînt un tip strîngător, cu siguranță există și deformație profesională în atitudinea asta. Am refuzat de fiecare dată. Nu pot să stau în poziție de drepți în fața vreunui agramat inept care să-mi spună de la „centru” ce să fac, nu s-a născut omul care să-mi țină mîna pe tastatură sau să-mi dirijeze discursul.

N-aș vrea să bravez, dar nu cred că pot face o listă completă cu propunerile de colaborare care mi s-au făcut de-a lungul anilor: reviste, site-uri, cotidiene, posturi de radio și televiziune. Imensa majoritate au oferit la schimb „nada”. Pe sistemul „noi sîntem noi, iar tu ai nevoie să fii cunoscut.” Greșit. Dacă aș fi avut nevoie de celebritate, nu aș fi plecat din țară. Aș fi rămas acasă, aș fi făcut compromisuri, aș fi găsit un mogulaș căruia să-i spăl șosetele și să-i scriu ode în două mii de semne. Colaborez cînd cred că am ceva de spus și strict în limita timpului disponibil. O fac gratuit doar dacă mă interesează foarte mult locul în care mi se deschid ușile și cred că există afinități reciproce. În rest, nu mai am nici vîrsta, nici dorința de a-mi scrie pe frunte „Crucea Roșie” sau „Teresa de Calcuta”.

Mi s-a cerut să particip cu texte pentru diferite cărți apărute sau în curs de apariție. Uneori am refuzat din lipsă de timp, alteori am făcut-o pentru că nu mă simțeam comod cu tema propusă. Cînd am acceptat, am scris cu drag și mi-am respectat întotdeauna termenele de predare, sînt un tip al naibii de corect (aproape obsedat de deadline) din acest punct de vedere. Nu am cerut niciodată bani, nu am întrebat de drepturi de autor, nu am pus condiții, nici măcar nu m-am cramponat de prezența vreunui alt autor în lista celor invitați să scrie. Aștept un singur lucru la schimb: să nu mă rog de nimeni pentru a primi un volum la care am contribuit. Mi-e foarte jenă să o fac. Atît pentru o zi de joi.

Bodeguita de San Segundo

Prin februarie 2002 băteam străzile unui orășel din Castilla y Leon. Avila se numește. E capitala provinciei cu același nume. Nu ocoliți orașul dacă aveți vreodată posibilitatea să veniți în Spania. Se află cam la 100 de km. de Madrid: gastronomie fantastică, o cetate medievală fără egal în Pen. Iberică, vinuri extraordinare.

Căutam de lucru legal, obținusem primul meu permis de muncă. Am intrat în „Bodeguita de San Segundo”. Nu văzusem niciodată sute de vinuri adunate în același loc, zeci de sticle de whisky, coniac, brandy, rom, vermut, șampanie, alte zeci de băuturi de care nu auzisem până atunci. M-au întrebat dacă lucrasem în branșă, răspunsul meu a fost negativ. Emilo Rufes, patronul bodegii, mi-a așezat 7 pahare pe bar și mi-a zis: „Încearcă să împarți vinul dintr-o sticlă în părți egale. Dacă îți iese din trei încercări ești angajat pe loc”.

Am muncit acolo doi ani și jumătate, într-un loc respectat și apreciat nu doar în Spania. Un meniu de vinuri impresionant. Cunosc la perfecție gastronomia zonei și pot să deosebesc și-n somn foarte multe soiuri de vinuri spaniole. Paharul din fotografie are o vechime de aproape 17 ani. E o amuletă, o amintire la care țin foarte mult. Revăd străzi, oameni, resimt senzații, îl aud pe Emilio „cîntînd” comenzile și discutînd cu clienții care veneau din toată lumea. E noapte, tîrziu. Trebuia să-mi amintesc de ceva…

Întorsură

Să presupunem că nu avem timp să credem în finaluri fericite, în acele tempo-uri pe care le măsurăm și le scurtăm după propriile gusturi, nu avem vreme de pierdut și ni se pare că totul trebuie să se petreacă acum, fără greș, dintr-odată. Iar dacă se petrece, dacă faptele ne contrazic și năvălesc peste noi fără să ne anunțe, atunci ce mai rămîne din presupunerile și din temerile noastre? Nu-i așa că e o sîmbătă întoarsă pe dos?

Eseu

„Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri.” (Virginia Woolf în jurnal)

E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Viaţa oamenilor întâlniţi zilnic e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: „avea un pulover rulat pe gât, o voce neobişnuită”… Nu poţi să spui: „Era o fiinţă anostă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai cu niciun chip îmagina contemplând-o”. Descrii resemnat puloverul. Te interesează naraţiunea, lumea.

Despre eseu, cât se poate de onest. E prin natură suspect. Nu doar că ar fi inconsistent în sine, lungă însăilare fără inovaţie etc., reuşită sau mai aproximativă. Există o superioritate de esenţă a literaturii asupra eseului. Un eseu bun poate fi scris oricând şi de mediocri. Pentru un roman bun chiar îţi trebuie talent, viziune şi un ton. Inşi mediu cultivaţi, cărora nu le-au trebuit mai mult de 2-3 ani de bibliotecă pentru a avea o viziune generală asupra culturii şi a începe să scrie, cu vervă chiar, eseu, practică un fel de cameleonism cultural şi o maimuţărire a modelelor. Romanul nu-l poţi păcăli cu criteriul cantitativ.

Eseistul adună, stivuieşte, se alcătuieşte din acumulări; scriitorul se naşte cu vocaţia aceea, scrie ca niciun altul fără să fi învăţat. Eseul e un artizanat, un fel de caligrafie – ani de zile ca să desăvârşeşti înflorituri. Dar fraza ta nu spune nimic, lumea e goală, sentimentele, fiinţa ta – nicăieri. Asimilarea, truda, „hărniciile goale” de care vorbea N. cândva – sunt inutile, romanul ştii să-l scrii sau nu. Construieşti o întreagă lume, rotundă, perfectă – sau nu. „Buna şi cinstita proză” rămâne testul limpede.

Eseul e o capcană stranie, fiindcă ai viziunea generală, înţelegi lucruri… Îţi dă cea mai falsă perspectivă. Poţi păcăli pe toată lumea, scoţi două duzini de cărţi aplaudate, poţi fi celebrat – şi totuşi să fii în continuare nimeni, absolut şi definitiv nimeni, să nu fi propus nimic, s-o ştii dureros şi să suferi, fiindcă nu eşti lipsit total de intuiţia faptului… Un roman tot îl mai „ecranizează” sau dramatizează cineva şi peste o mie de ani, dacă povestea – mai precis: lumea constituită de ea – ţine, e consistentă, se poate pune în diverse forme sau poate fi reprodusă liber. Dar ce faci cu o înşiruire de fraze goale din eseu, după nişte ani, scrise de un om de litere?…

Îmi amintesc de cruzimea lui Duras despre Sartre (şi omul ăla chiar depăşise eseul, a avut idei reale, coerenţă, o rotunjime, o concatenaţie hegeliană, o viziune etc. – dar într-adevăr, nu a suferit pentru scriitura aia), către Pivot, în 1986:

– Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.

– De pildă?

– Sartre.

– Sartre? Cum aşa?

– Nu a scris.

– Cum adică nu a scris?

– Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.

– ?…

– A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu mi-ar trece prin gând asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar.”

sursa: soirsblog

Anunț de bizniz

Ca orice român amărăștean și vai de capul lui care mai schimbă o sută de euro când rămâne fără bani, m-am hotărât să vând un apartament de două camere în Galați. Zonă liniștită – „La Păpădie”, lângă Palatul de Justiție, bloc în care stau doar foști securiști care nu deranjează atunci când supraveghează prin vizor, vedere la bulevard etc. Și am purces, măi dragă: am trimis mesaje pe la prieteni, am mai tras de mânecă niște cunoștințe, m-am uitat pe paginile unor agenții și le-am trimis și lor mesaje, dar am făcut greșeala enormă de a intra pe grupurile de vânzări de pe Facebook. Acolo, giboni câtă frunză și iarbă: „Băăăă, nul vinde. Păstreazăl pentru copii.” Altul: „Dacă nu ai copii pune mâna și fă.” Sau „Prețul e prea mare, ai să aștepți o mie de ani ca să-l dai.” Sau „Da poze n-ai mă?” Și multe alte sfaturi și ziceri înțelepte coborâte din folclorul neasemuit al poporetului. N-am înțeles niciodată impulsul ăsta de a-ți băga nasul în oala altuia, de a da sfaturi atunci când nu ți se cer, de a pierde timp comentând ca un flaușat simplul anunț imobiliar al unui individ pe care nu l-ai văzut niciodată, nu știi nimic despre el, nu a venit la tine-n casă să-ți ceară sare sau ulei. Nu prea reușesc să-mi dau seama de unde-și ia timp liber mârlănașul de ocazie pentru a sta cu ochii înfipți în vorbele altora.

Mi-am simplificat dialogurile

„Eu am vrut măcar să ne atingem, să ne putem pipăi, să facem în așa fel încât să ne trântim cerul în cap până ne ia cu amețeli. Visam să-ți scot ochii și să mă zgârii pe față. Sau doar să ne obișnuim un pic unul cu celălalt. Dacă te-aș cunoaște mai bine, ți-aș mai adăuga niște coaste pentru că am senzația că te apleci prea repede, sufletul îți este prea greu și se lovește de florile care și-au terminat rostul și se întorc în pământ, de unde ieșiseră-n lume. Deschide ochii: îmi este foame! Deschide-ți picioarele: îmi este sete! Deschide gura: vreau să te mai aud o dată cum îmi spui noapte bună și cum îți foșnește cămașa de mătase. Îți voi împleti părul și mâinile de tăblia patului: acolo vei trăi, acolo vei muri. Dar până atunci îți voi aduce cafea și pâine prăjită la micul dejun. Nu degeaba am cumpărat prăjitorul de pâine. Trebuie să muncească, să-și scoată banii. Am reușit să termin culegerea de cuvinte exotice pe care ți-am promis-o. Am acolo o sumedenie de expresii ciudate care ar putea cu succes să însoțească prima masă a zilei. Comunic în infraroșu, ceea ce e destul de bine pentru un om care va intra în curând în vârsta a treia. Nu mai deschid gura, dau doar din buze fără să articulez sunete. Și ridic degete: două, trei, fac combinații… Mi-am simplificat dialogurile. Vorbesc doar în somn în timp ce tu te dezbraci în sensul acelor de ceasornic, se creează o dimensiune nouă: a șasea, a opta? Cine naiba mai știe câte sunt? Fiecare ar trebui să-și construiască una în care să se simtă acasă.”

„Mediterana din mine” (fragment) – volum în curs de apariție la Editura Ratio et Revelatio.