Dumnezeu la Cotroceni

Caut prin agende, prin sertare, răsfoiesc printre sutele de foi de hîrtie care își dorm somnul dulce prin cutiile mele cu vechituri, sper să dau de numărul de telefon al lui Dumnezeu. Măcar o adresă de e-mail să găsesc. Sau un număr de cutie poștală, un post-restant, un fax amărît, anost și decrepit, ceva asemănător. Vă mai aduceți aminte de vederile de la mare, de cele cu delfinul de plastic, pe care le așteptau mătușile și bunicii? I-am scris cîteva rînduri și nu găsesc calea prin care acestea să ajungă acolo, sus, la poarta raiului. Nici în Sf. Petru nu prea mai am încredere, mi-a șoptit mie cineva că și el s-a pricopsit cu sindromul liftierului și nu prea mai urcă pe oricine acolo. Poate cu ceva șpagă, mă gîndesc… Aș vrea să-i propun lui Dumnezeu să ne fie președinte. Să-și ia inima în dinți și să candideze pentru fotoliul acela confortabil de la Cotroceni. O fi obosit după ce a plămădit apele, pămîntul, cerul și oamenii. Mai ales oamenii, efortul este imens: să creezi atîtea ifose, atîta ignoranță, invidie, ticăloșie și dispreț nu este un lucru simplu. Cred că îi va prinde bine un mandat de cinci ani înconjurat de flori și de arbori, de băieții înalți și frumoși din garda palatului, se va odihni în sfîrșit și va putea să admire în tihnă poporul acesta minunat care veghează la pacea Grădinii Maicii Domnului. Cu două mandate consecutive, sufletul său își va găsi liniștea eternă de care are nevoie pentru a mai construi și alte lumi, poate mai bune, mai fericite, mai înțelepte. Noi, cei veniți din coasta lui Adam și din exuberanța infinită a Evei, nu prea mai ascultăm învățăturile vechilor cărți, ni s-a cam scorojit bunătatea, sîntem doar pe față creștini blajini și degrabă ocrotitori ai binelui, ne place masca ipocriziei de zi cu zi. Ni se așază perfect pe față, ca o mănușă de catifea, e moale și caldă, nu ne deranjează. Preoții, săracii de ei, sînt din ce în ce mai ocupați cu treburile lumești, au uitat de cele sfinte, de pogorîre, de lumină și de sfințire. Unii au în minte doar limuzine și conturi pline, se cațără pe cisterne și fac spectacol gratuit pentru masele însetate de apă la sticluță, alții alunecă în scandaluri cu carne tînără, au uitat de peșteră, de iesle, de daruri, își duc traiul doar în hardughii de vile cu două etaje… Deh, oameni, suflete goale, nu-i putem năpăstui laolaltă. Pînă nu se răzgîndește, pînă nu-și întoarce fața de la noi pentru totdeauna, aș vrea să-l aduc pe Dumnezeu la Cotroceni. Îl simt că e dezamăgit. E trist. În ceea ce ne privește, planurile sale nu cred că au reușit pe deplin și nu aș vrea să meargă în alte părți pentru a mai sădi alți meri, pentru a mai întrupa alte Eve care vor mușca din fruct sub îndemnul hipnotic al vreunui șarpe dispus să facă glume proaste. Nu-l vreau pe Domnul și mai dezamăgit pentru că sînt convins că amărăciunile lui sînt mult mai grave decît ale mele, ale noastre, ale pămîntenilor nemernici. Fac un apel public: dați-mi o adresă, un buton pe care să apăs pentru a-i trimite invitația să candideze. Putem face și o campanie pe change.org, abia acum mi-a venit ideea. Să strîngem like-uri pe Facebook, să șeruim cu rîvnă și bucurie pentru un candidat ideal.

Ar trebui să împrumute ceva din zîmbetul lui Iliescu, din parșivenia bolșevicilor care au preluat hățurile și ne-au adus în democrație, din cînd în cînd să arunce cîte un „Măi, animalule” în camera de filmat, să adopte o atitudine țeapănă de geolog și să hăhăie gutural ca un matelot bătrîn abțiguit de cuburile de gheață din pahar, nu ar fi deloc rău să pozeze teutonic, cu o grimasă studiată pe față și cu un aer absent, profesoral. Nu te poți aventura într-o campanie electorală românească coborînd din nori, neprihănit, înțelept, echidistant, făcător de bine la nesfîrșit fără să ceri nimic la schimb. Dumnezeu ar trebui să exerseze populismul și demagogia, să știe să intre pe sub pielea românului care se lasă prostit pe față, să promită măriri de pensii, birturi mai multe, alcool mai ieftin, fleici pe gratis și vacanțe subvenționate în Grecia și Turcia, vouchere, titularizări pe viață, să tripleze salariile bugetarilor, să mai pună stele pe umerii generalilor și să înființeze cîte o fabrică de doctorate în fiecare cătun al patriei. Să aibă orice țopîrlan dreptul de a fi demnitar în statul român, așa cum se întîmplă astăzi. Nu e recomandabil să strice firea lucrurilor. Să nu fie denaturată ordinea strămoșească. Pentru că așa ne-a lăsat cu limbă de moarte Decebal: „Fiți șireți, dacii mei, șerpuiți, introduceți-vă peste tot și-n toate, dați din coate, urcați-vă pe cadavre pînă veți ajunge acolo unde trebuie!”. Dumnezeu ar trebui fie ca o șopîrlă, să ia culoarea pietrei dacă e nevoie, să ia culoarea țuicii de prună dacă trebuie neapărat și să meargă printre oameni, să-i laude, să le cînte în strună și să împartă geci și pixuri în campanie.

Odată desăvîrșită lucrarea lumească, după ce mimetismul a avut loc și s-a produs instalarea la Cotroceni, sînt absolut convins că va pocni din degete și apele se vor desface iarăși în două lăsînd loc înțelepciunii divine să-și exercite puterea asupra acestei nații atît de asuprite de propriile sale beteșuguri. Îl văd ca prin vis cum va pronunța cîteva cuvinte de la microfonul prezidențial și se va retrage după aceea pentru a-și pregăti următorii pași. Dintr-o singură privire își va alege premierul, miniștrii, va curăța Parlamentul de loaze și va așterne liniștea peste țară. Nu vor mai arde din senin spitale și arhive, CV-urile demnitarilor vor fi complete și publice, se va redeschide dosarul revoluției din ’89 și va coborî din cer sfîntul punct al optulea din proclamația de la Timișoara, chiar și dosarul din 10 august va fi readus în instanță și procurorii care nu au avut grijă de proceduri vor fi chemați să dea socoteală. Minerii vor afla în sfîrșit că panseluțele nu se plantează cu tîrnăcopul în față la Intercontinental, sindicaliștii vor învăța ce este măsura și ce înseamnă bunul-simț, nu vom mai avea agronomi la Cultură și Educație, amantele vor sta și ele la locul lor, nu vor mai ocupa funcții pentru care nu sînt deloc pregătite, polițiștii nu vor mai sălta oameni de pe stradă și nu vor mai urina peste ei în plină noapte la marginea Bucureștiului, examenele la Drept și oriunde se vor da pe bune, vom încerca din răsputeri să nu mai umplem sistemul de tudorei și de magistrați care ies în stradă alături de antivacciniști pentru a instiga la nerespectarea legii, sînt absolut convins că Dumnezeu ne va scăpa de șoșoci, de țoape prost coafate care apar de nicăieri pentru a conduce instituții, de bizoni agramați care și-ar da duhul în fața unei dictări de zece fraze și ne-ar mai aduce un pic de pace în trafic, mai ales în perioadele de mare excitație rutieră, atunci cînd ne înghesuim către Valea Prahovei și Marea Neagră înjurîndu-i cu spume la gură pe cei care nu s-au gîndit să-și facă concediile prin alte părți ale lumii. Ar mai fi nevoie și de puțină rigoare și printre esențialii care se bulucesc să se vaccineze în perioada asta. Poate că, în milostenia sa nemărginită, Dumnezeu ne va lumina și ne va învăța că esențialii sînt bătrînii, cadrele medicale, profesorii și vînzătoarele de la supermarket. Abia după aceea urmează purtătorii de epoleți și de grade, băieții din servicii, din divizii, din departamente, din tot felul de odăi secrete și neștiute de nimeni, poate că e timpul să mai desecretizăm și noi metehne și proaste apucături, să ne arate noul oaspete de la Cotroceni cum e cu transparența asta instituțională.

Mă ofer să-i fiu consilier onorific pentru o perioadă. Am o propunere pe care doar o minte luminată și un spirit liber o poate pune în practică. Doamne, dacă mă asculți și dacă invitația mea trece de nesuferitul de Sf. Petru, iată ce îți propun pentru o curățire spontană de loaze și ticăloși. E doar aritmetică de bază. Simplă. În fiecare județ al României există cam 1.000 de oameni care trag sforile: șefime, directori, primari, baștani de tot felul, bogătani, baroni etc. Ei și prietenii lor. Ei și familiile lor. Să rotunjim: 5.000 de inși în fiecare județ. Cam 200.000 de oameni în toată țara. Adaugă, Doamne, și viermuiala din București. Că acolo sînt mai mulți. Să stabilim că se ajunge la 250.000 de oameni care au format de-a lungul anilor o patrie a lor, o mafie proprie, o încrengătură care îi sufocă pe ceilalți, pe cei mulți. Dacă tot ai să vii la Cotroceni, pocnește din degete și fă o lege prin care băieții ăștia vor fi dați brusc la o parte. Așa, peste noapte. Fără milă, fără compasiune, fără pic de empatie pentru averile pe care le-au strîns și nu pot fi justificate. Fă, Doamne, un fel de joc al Talionului la nivel civic și moral. Că am cam avea nevoie de asta. Ne-am cam săturat de etica omenească și de judecata care ni se aplică din tribunale. Vino măcar pentru un amărît de mandat și fie-ți milă de noi, de păcătoșii ăștia care nu mai știm în gura cui să ne mai uităm, nu mai știm minciunile pe care să le mai ascultăm. Eu mă voi trezi în curînd din vis pentru că am un deadline pentru revistă. Dar sper ca propunerea mea să fie luată în serios.

Pentru Dilema Veche

 

Am uitat

Am stat destul cu cîrpa peste gură. Știu gustul propriului ficat, îmi cunosc măruntaiele în detaliu. Mi-e scîrbă să mai mănînc usturoi și să ies la cumpărături cu mască. I-am uitat figura poștașului. Vînzătorul de pizza aproape că nu mai există, sună la interfon și îmi lasă cutia în lift. Îi văd pe geam pe cei care își plimbă cîinii în parc. Ei sînt adevărații eroi ai omenirii: vecinii mei, care strîng minuțios fecalele în pungă, fericindu-și patrupedele cu minute prețioase de libertate.

Un hedonist-raționalist

Prefața volumului „Mediterana din mine” – Editura Ratio et Revelatio, 2021

Autor: Simona Preda

„A alege să scrii la persoana întîi nu este deloc facil, dimpotrivă, tehnica presupune o virtuozitate aparte. E o capcană îngrozitoare, iar întregul construct narativ implică, sine qua non, un cu totul alt fel de empatie. Sau măcar la alt nivel. Și da, mai există și confuzia între autor și personajul narator. Aici se mizează pe profunzimea cititorului, pe ludicul său, pe cît de mult vrea să intre în lumea autorului. Lui Paul Gabor îi iese acest plan. De altfel, nu este la primul său proiect introspectiv, iar siguranța condeiului și precizia cu care sondează stările și locurile denotă experiența într-ale scrisului. În plus, este evidentă plăcerea de a scrie – nimic emfatic, nimic forțat sau ajustat să încapă în tipare sau curente. Avem, de la un capăt la altul al cărții, o explozie de libertate și de disponibilitate. 

Prozele lui Paul Gabor sînt traversate de același stil, de aceeași implicare, de aceeași forță a observației, de același ochi critic aruncat asupra lumilor. Și nu spun întîmplători lumi, pentru că, deopotrivă, este vorba atît despre cele interioare, ridicate din gînduri și stări, cît și de lumile reale, palpabile, văzute de la distanță, din perspectivă, acolo unde savorile, mirosurile, chemările, frumusețea în starea ei pură se conjugă cu țipetele, duhorile, grotescul, falsitatea crasă. Este o permanentă pendulare între acolo și aici, între cîndva și acum, între dincolo și dincoace. 

Dacă la prima vedere textul îți aruncă în ochi un autor cinic incurabil, metatextul dintre rînduri îți dezvăluie un ins marcat de o sensibilitate exacerbată. Și duritatea, ba chiar violența la care ajunge adesea mundanul, devine percutantă pentru cel care, punîndu-și o mînă la ochi pentru a se proteja de rău, are forța să le descrie cu acribia și precizia unui chirurg. În nicio situație, însă, nu renunță la un tip de poezie interioară, care e sesizabilă în fiecare dintre proze. Textele sale au armonii subtile, au un miros – fie de frunze de lămîi, de pesto, de fructe de mare, de metrou londonez, de pat de spital, de compartiment de tren etc. – dar și culori – albastru, vișiniu, galben, roșu intens, verde… Autorul este un călător grăbit, jucăuș, lucid și deopotrivă sensibil, care te ia de mînă și te poartă din Spania, la Londra sau în România, într-o complicitate de care te lași vrăjit tocmai pentru că, de la prima la ultima pagină, te cucerește prin sinceritate. 

Este, în fond, un căutător de frumusețe, un analist fin care încearcă să discearnă și să separe puritatea de falsitate, erotismul fermecător de sexualitatea vulgară și ostentativă, armonia de zgomot, adierea de rafale, culoarea de griul tern. Observă tabloul vieții, îl percepe cu toate simțurile, îl aspiră, îl gustă, îl admiră sau îl contemplă, dă tîrcoale în jurul lui și, fie că îl atrage sau, dimpotrivă, simte repulsie, nu încearcă să îl schimbe, să intervină asupra lui. Dar are oroare de clișeu și, de fiecare dată cînd îl sesizează, îl amendează drastic. În fond, lumea nu e bună și nici rea, judecățile categorice și dihotomiile îi repugnă, tot ceea ce rămîne – chiar și după trecerea timpului – sînt nuanțele, subtilitățile, adesea acel nevăzut despre care este atît de greu să gîndești. 

În fiecare dintre ipostaze autorul caută natura, starea primară a lucrurilor, dezgolită de acumulările ulterioare, adesea izbitor de false și de vulgare, și o extrage cu voluptate, se nutrește din ea, se joacă tandru cu frumusețea ei, apoi o repune în locul în care a identificat-o. E ca și cum ar spune – uite, e multă frumusețe, amestecată adesea cu tristețe, cu durere sau cu depresie, dar ea există, trebuie doar să ai răbdarea și încăpățînarea să o vezi! Și da, este un creator de atmosferă, iar locuri aparent banale pe lîngă care trece devin – prin talentul său – adevărate oaze ale spiritului. Este, prin natura lui, un ludic, un hedonist, un copil mare în căutarea unui ceva menit să-i umple pe deplin ființa, dar un hedonist care nu renunță în ruptul capului la partea sa raționalistă. Șase paradoxuri acvatice (de altfel, proza care sugerează titlul volumului, de o sensibilitate tulburătoare, care conține niște ruperi de ritm părînd să se joace cu mintea cititorului) absoarbe tot, decantează urîtul și îi dă înapoi frînturi de frumusețe pură. 

Paul Gabor nu are nimic sfătos în ton, nu dă lecții, nu impune judecăți de valoare și nu condamnă nici atunci cînd bunul simț sau dreptatea sînt luate în derizoriu. Și nici nu-și propune să schimbe mersul lucrurilor, implacabila lor trecere. Preferă să sondeze profunzimea trăirilor elementare, să descopere fragilitatea și tandrețea gesturilor simple sau încărcătura unei priviri. Este o companie pe care nu poți decît să o îndrăgești! 

Temele sînt puternice prin impactul lor – moartea, despărțirea, falsitatea, mizeria etc. –, iar autorul nu a ales niciodată „the easy way” în abordarea lor. Nici n-ar fi putut altfel, tentația de a intra în jocul dur a fost dintotdeauna o constantă a prozei lui Paul Gabor (și este suficient să trag cu ochiul la subiectele din cărțile anterioare). De ce așa? – pentru că e sigur pe scrisul său, sau, mai exact, e pe deplin convins de onestitatea pe care o oferă cititorului.” 

Mărțișor de toleranță

Au fost prinși niște studenți care voiau să copieze și i-au dat afară din facultatea de Drept. Nu Agricultură, nu Arte, nu Filosofie. Drept – adică viitori împărțitori de justiție. „Vai, săracii de ei, dar cu toții am copiat. Nu e o gaură-n cer. Puteam fi mai blînzi, mai meritau o șansă.”

Mai e încă pandemie pe la noi? Mai e, sigur că da! Cîntăciosul ăla mititel, Selly pe numele lui, face bairam fără să respecte nicio regulă. „Vai, dar lăsați-l, e și el tînăr. Ce rău a făcut? Noi nu ne distram cînd eram ca el?”

Vin „oamenii noi” în politică. Își aduc în echipe pesediști, ciripitori, își plasează neamurile și amantele în locuri calde. „Vai, dar noi nu sîntem ca ei. La noi e cu etică, cu morală, la noi e cu meritocrație.”

Amețeală

Ca tot omul gospodar, mă duc la mașină să-mi iau niște pungi din punga cu pungi și să cumpăr de-ale gurii de pe rafturi. Frig, mașina plină de praf și cu o pojghiță jegoasă pe ea de-am zis că iar e nevoie de perie, de șampoane și de frecat pînă-mi zboară mințile. Trec pe lîngă mine vreo cîțiva vecini cu cîinii de rigoare. Aceștia, cîinii, se cacă pe unde apucă, unul dintre ei, mai educat, alege totuși un boschet. Parcările pline, străzile pline de mașini parcate bot în bot. Mai sînt niște amețiți care s-au trezit la fel de devreme ca mine. Se construiește un bloc. Au început cu două luni în urmă. E aproape gata. Modernism, civilizație, aglomerație. Vor fi și mai multe mașini, și mai mulți amețiți care-și vor căuta parcare și boscheți pentru cîinii care se vor căca acolo unde le șoptește liberul lor arbitru.