Martor

   Se întâmpla demult, pe când mergeau foarte des pe malul mării. Se închinau vietăților marine și își vindecau rănile cu iarba de sub stânci. Îi striga apa în miez de noapte să-i adoarmă și să-i treacă prin păcatele sexului nebun, să le arate cum se mușcă pielea până la sânge și coama cum se ține în pumni. Aveau ritualul lor pe care nu l-au împărțit niciodată cu nimeni. Mereu i-am văzut ca pe o pereche de tineri vrăjitori ce încercau să tragă cu dinții de valuri și să aducă orizontul mai aproape, să-l lungească pe nisip lângă ei. Nopți de-a rândul m-am ascuns printre copaci și i-am urmărit de la distanță cum încep să se joace, le-am descifrat mișcările portocalii, încete și rotunde din genunchi, și le-am fost complice de la distanță. Am fost martor tăcut al incantanțiilor, al îmbrățișărilor, am asistat la micile lor războaie hormonale și m-am lovit de arbori încercând să nu fiu descoperit atunci când fugeau către mine pe neașteptate. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci că anii se vor duce ca pisicile grăbite pe acoperiș, că nu-i vor lăsa să se revadă, că el nu-și va mai trece mâinile prin părul ei și nu-și vor mai consuma niciodată setea împreună. Seri toride din care nu ieși întreg la minte, evadezi epuizat în zori, dimineți intense, crude, animalice, care nu pot fi așezate în calendar. Au plecat indiferenți, cu mințile agresate de confuzii. Fiecare cu bucata lui de orizont în buzunar. Adversari din categorii ciudate. S-au dus ca doi puștani pedepsiți în cazemate, purtând războaie cu aplomb. Voi încerca să-i caut peste ani, să-i întreb ce își mai amintesc de tinerii aceia care fugeau pe plajă, printre palmieri, rupându-și buzele reciproc, acoperindu-se cu nisip și scoci ciobite.

Anunțuri

Inorogul

   E acolo, în penumbră. Cad firele cascadei peste el și devine alb. Tot mai alb, se ridică în două picioare, salută, nechează, trage cu dinții de crengi și se uită direct în ochii mei. Mă privește trist astăzi. Nu i-am adus cuburi de zahăr. Încerc să-l amăgesc cu două siluete portocalii pe care le țin în podul palmei. Am tăiat un morcov pe jumătate și vreau să i-l ofer. Îmi fac datoria mereu și îl întreb dacă îi e bine, dacă e sănătos. Aștept un răspuns negativ și vreau să ezite, să-mi arate că știe să greșească, să-l văd cum reacționează fără medicație la îndemână și fără apărare. E, totuși, un biet armăsar cu corn în frunte. După ani de zile de rătăciri s-a preschimbat într-o gloabă lipsită de sentimente. Nu mai poate să muște. Îmi dă sfaturi și-mi râde în nas dacă insist să-i caut fisuri în raționament. Sunt un nimeni care și-a pus în cap să-i altereze bătrânețile iremediabil. Când îmi cere, îi povestesc despre oamenii cu care îmi petrec timpul discutând prostii despre viață, despre ratații care nu fac altceva decât să împroaște răutăți și să sufle neîncetat în fundul unui ego lipsit de dimensiuni concrete, îi mai descriu iubirile falite și intențiile neduse la capăt. Aștept să deschidă ochii. Uneori își îndreaptă cornul către mine și mă roagă să i-l învelesc în staniol. Îi este groază de insolație și de globul acesta care fierbe. Și-a încărcat cuierul cu pălării de paie cu care se acoperă când iese pe balcon, să stăm de vorbă.

Codobelcii

   Melcii nu sunt conștienți de nonșalanța cu care trec prin viață. Sunt copii ai pădurii, fructe ale copacilor, resturi ale răbdării care trăiesc printre noi și încearcă să ne arate că se poate și altfel. Nici prin cap nu le trece că sunt maiestuoși în felul lor, ar trebui să fie mândri de târâșul urban, cazon, aproape marțial, pe care îl au în zorii zilei. Nu au știut niciodată că dansul lor împleticit și umed, horele din jurul chioșcului de ziare în fiecare dimineață ploioasă, sunt indicii pentru somnambuli. Dârele lăsate în urmă devin patinoare pe care neatenții șerpuiesc în neștire. Ființe tăcute, atât de mici, creaturi prelinse printre tocuri de damă și chiștoace strivite. Zilele trecute vorbeam cu unul dintre ei, o căpetenie fioroasă cu antenele rășchirate, și îmi povestea cum se străduie să treacă strada doar pe dungile albe, evitând să cadă în hăul dintre ele. Acolo, printre petele albe ale trecerii de pietoni, începe necunoscutul. Coarnele nu mai folosesc la nimic, dispare veselia de care te poți îndrăgosti, nu-ți poți controla stările, hibernezi nostalgic cu o cană de cafea cu lapte între mâini și cam atât. Căderea în negru e ca supa tibetană de legume: necesară, dar oribilă. Spunea că e un abis, o pâlnie din care nu mai există cale de întoarcere. Prin care te rostogolești privind cerul cum se îndepărtează și se face mic – un vârf de ac albastru – în timp ce tu, căzutul, te-nfigi în fundul pământului.

Printre dinți

   Cel mai mult îmi plac zgomotele mici, care ies din piatră, din zbaterea calamarului înainte de a expulza cerneala în ochii dușmanului. Par că se nasc în măruntaiele pământului și ies de acolo odată cu lava, cu fierbințeala magmei, călare pe bolovani fierbinți. Se formează în coșul pieptului și curg pe umeri în nopțile în care, uzi, obosiți, cu privirile pierdute în bârnele tavanului, ne legăm strâns unul de celălalt și ne strivim degetele în pocnete stranii de falange. Nu înțeleg cum de nu te-au lăsat să vorbești secole de-a rândul, ți-au mutilat pieptul și labiile, au mulțumit dumnezeilor lor că nu s-au născut femeie și te-au ținut mută printre obiectele de uz casnic. Mă absorb văile tale, colinele de pe spatele tău care coboară în călcâie și mă orbesc carnal. Vreau o tonă de confetti, să sărbătorim noaptea asta gălăgioasă. Te invit să ne plimbăm prin întuneric, pe străzi care intimidează prin îngustimea lor și prin felul în care aruncă în noi cu felinare. Vreau să amplificăm urletele, gemetele, să ne urcăm amândoi pe pereți ca niște tablouri proaspăt evadate din galeriile de artă și să rătăcim prin cartier, printre magazine în faliment și polițiști somnoroși, înveliți în cearșafuri. Când scrâșnesc din dinți îmi aduc aminte că praful nu se îngurgitează, nu-și are locul în mine sau în gândurile mele. Dar aud. Sunt minuscule, sunt zgomotele acelea care te scoală din morți și te iau la palme până când, îndrăcit, te ridici și dai din nou cu capul de viață.

La metrou

 

   Nu știam că un zâmbet poate deveni simetric dacă vrea, că-ți poate țâșni violent din obraji și să se înfigă iremediabil în mintea mea. Zâmbet euclidian, măsurat cu rigla. Ai cretă pe obraji, eschimoaso. Credeam că doar cadânele din tablouri pot face asta. Ele au antrenament, râd la un semn și-și aruncă fustele cu clopoței dintr-o mișcare. Plâng de nevoie și iubesc insuficient. Devastator. Te-am așteptat toată seara la gura metroului. Au trecut vagoanele prin mine, mi-au străpuns plămânii în toate direcțiile. Făcusem franjuri din ziar, băusem toate titlurile. Urcau siluete obosite către mine, cu părul alb ieșit de sub căciuli. Coborau altele, cu salbe de covrigi în mână și felicitări făcute sul. M-am simțit o gânganie, pierdută printre miile de sălbatici grăbiți care tropăiau în subteran. Nu aveam importanță, nici dimensiuni. Nu reușeam să-mi amintesc de ce venisem acolo, în intersecție. Aerul cald urca din stație și îmi aburea, între plecări și sosiri, ochelarii. A nins cât te-am așteptat: am strâns zăpadă în pumni și am lăsat omulețul cu nas de morcov acolo, pe margine, să-i țină companie doamnei de la chioșc. Mi-am luat un rebus și am plecat mai departe. Spre altă stație, să te aștept și-acolo.