Samuel

Viața unui fumător de pipă e foarte chinuită, n-aveți de unde ști. Mă plâng și eu pe-aici, că dacă nu o fac eu nu prestează nimeni în acest sens. De-a lungul timpului au dispărut câteva mărci pe care le fumam cu plăcere: Dunhill, Esoterica Tobacciana, acum a venit și rândul celor de la Samuel Gawith să-și ia catrafusele și să plece acasă. Acum două săptămâni am trecut pe la tutungerie ca să văd ce mai au, ce-au mai adus, ce mai pot să vânez pentru stocul domestic. SG nu mai aveau aproape deloc, doar câteva cutii de 50g cu care nu m-am înțeles niciodată bine. „Commonwealth”, ce fumez de obicei, nici urmă. Doar cutia asta de 250g pe care nu am cumpărat-o atunci, nu mă lăsase inima să scot 36 de euro din buzunar. Dar altceva vreau să zic. Tutungeria este a unei familii. Lucrează acolo patru persoane, cred că sunt frați. Rude, în orice caz: două doamne și doi domni. Din când în cand mai apare și șefa, Nuria, o doamnă în vârstă, cea care a pus afacerea pe picioare cum mulți ani în urmă. Am sunat în dimineața asta pentru a întreba dacă mai au cutia mare. Mi-a răspuns unul dintre cei doi bărbați, are un grad moderat de autism. Foarte rar mă întâlnesc cu el la tejghea, de obicei stă prin spate, face hârțoage, inventar, desface marfă prin magazie… „Da, știu cine ești. Cutia de SG o mai am, dar o scot de la vânzare pentru tine. Treci când vrei pe aici, te așteptăm.” Am luat mașina, am făcut 15 kilometri până în Tarragona, când am intrat mi-a zâmbit și mi-a întins cutia. Poate e ceva banal. Dar pe mine m-a hâțânat un pic și trebuie să-mi revin.

E Apa de care-mi povestiseră cei de afară. Un lichid panaceu, tratamentul universal cu care sunt ținuți în viață ultimii înțelepți ai planetei, cărat din străfundurile Asiei în burdufuri de piele de elefant. Bătrâni, cu biletele de adio scrise prin buzunare, sunt aduși aici pentru a fi vindecați. Sau măcar pentru a nu li se agrava bolile. Perdeaua de apă îi atinge și le umezește buzele, ajutând mușchii din jurul gurii să se curbeze a zâmbet, dându-le culoare și puls. Aș vrea să-i înțeleg rotirea mâinii. Să știu de ce mă cheamă la el. Mă înclin și mă apropii de gura lui: De ce ești aici? Îi răspund: aș vrea să trăiesc un an neștiind cum curge timpul, ce nume au zilele săptămânii, de ce orele sunt atât de scurte și nerușinate, vreau să nu mai ating iarba. Să pierd contactul și să plutesc ca un atom nehotărât într-o lume nesigură și decolorată, să mă integrez măcar pentru o vreme într-un trai îmbibat de Ketonal. Dar cel mai mult mi-aș dori să nu exist nici măcar în propriile vise. Să știi că sunt singurul om din lume capabil să înregistreze visele fiecăruia și să i le dea după moarte. Ale tale sunt la mine, mi le poți cere dacă le vrei.

„O trezire a Celuilalt om”

Recunosc că uneori mi-e teamă de astfel de cărți. Fiindcă știu că mi se instalează în subconștient, fiindcă știu că o să mă obsedeze o bună bucată de vreme. 

”Rapel”! Paul Gabor! 

O recitesc a 3-a oară. (Nu-i voi spune asta autorului). Pentru că rar mi se întâmplă să dau de cărți care să-mi fie pe gust. Pe scurt, e o carte care se încadrează în sfera inteligibilității, sfera bunei judecăți. Gândire, spirit, inteligență, psihism, tot ceea ce conturează o conștiință ce nu se rușinează să se autodezvăluie. E ca o întrevedere a sinelui cu bunul simț, cu visarea și cu realitatea. Cu simplitatea de a fi. 

Să te arăți lumii așa cum ești, e un act normal dar și curajos! ”Rapel”-ul lui Paul Gabor este ca o trezire a Celuilalt om, a celui în care trebuie să te încrezi că-și taie coarda și cade în hău pentru a-ți salva ție viața! Pentru că și tu, la rândul tău, ai face la fel!

Cam acesta e ritmul cărții:
”Îmi ațipesc degetele pe rândurile astea și mi-e dor să-mi umplu buzunarele cu pietre rotunde, scoase din râu.”

”Rapelul este sinucidere curată, rapidă, dacă nu este făcut după toate regulile artei”

”Ce s-ar întâmpla dacă ultimii înțelepți s-ar usca de vii într-o avalanșă de aer fierbinte, fără acces la burdufurile din piele de elefant care le aduc panaceul lichid?”

”Ce este vital pentru noi? Vitalul nostru nu are nicio semnificație pentru cei care ar putea trăi în alte locuri, ascunși după perdeaua de întuneric pe care-o vedem după ce apune soarele.”

”Felul în care oamenii înțeleg să se apropie unii de ceilalți, să se înșele, să fure, să ucidă dacă e nevoie în numele necesității create artificial – nu mă face să mă simt deloc bine. Nu cred că mai aparțin – și de foarte multe ori mă trezesc dimineața cu această senzație – societății în care ne aflăm.”

”M-au trezit delfinii cu spinările galbene…”

”Rapel”-ul lui Paul Gabor este Contagios. Vă sfătuiesc să citiți această carte doar dacă mai credeți în voi. Și în cei care vă iubesc!

Scriitorul Gabriel Bota despre „Rapel”.

Isterie, pandemie, șaormerie

Din momentul în care Spania a intrat în stare de urgență, undeva la mijlocul lunii martie, am scris câteva hectare bune de pagini despre prudență, îngrijorare, am descris cu lux de amănunte faptul că administrația iberică a fost prinsă pe picior greșit și că sistemul sanitar, de altfel foarte bine cotat în Europa, nu a putut face față valului de contaminări. Au fost zile catastrofice, mureau mii de oameni în 24 de ore, cifrele sunt și acum la îndemâna oricui. E suficientă o simplă căutare din taste pentru a se reîmprospăta memoria celor mai puțin informați. 

Sfârșitul lunii iunie a adus relaxarea, s-au eliminat restricțiile, turismul – motorul sacru al PIB-ului spaniol – a fost redeschis, oamenii s-au revărsat pe plajă, la terase, s-au redeschis porțile marilor centre comerciale. Și s-a confirmat discursul specialiștilor și al celor mai sceptici dintre comentatori: „Trebuie menținut cu orice preț sistemul de protecție, este inadmisibilă lipsa măștilor, distanța trebuie păstrată. Facem apel la conștiința fiecărui individ în parte. În orice moment se pot produce noi focare de infecție.” Așa a fost. În aceste zile Spania închide din nou unele zone geografice, se intră iarăși în carantină. Unii s-au relaxat în totalitate și au înțeles că nimic nu li se mai poate întâmpla. 

Nu comentez, refuz de ani de zile să mai fiu categoric. Personal, cred că este un semn de debilitate. Am avut cazuri extrem de dure în jurul meu, chiar în familie, eu însumi nu mi-am revenit nici acum. Mă aflu într-o permanentă stare de „răceală”, de somnolență, am pierdut gust și miros – sunt simptome pe care nu le-am avut niciodată până acum. În imediata mea apropiere au murit zeci de persoane diagnosticate cu Covid-19 deși nu locuiesc într-o zonă aglomerată, nicidecum declarată focar de infecție. 

Unde doresc să ajung? Poate că nicăieri. Repetarea acestor aspecte nu duce la niciun fel de conștientizare din partea nimănui. E trist, dar adevărat. Și unii, și alții suntem convinși că pandemia există sau nu. Unii o vor vedea doar când „buldozerele vor strânge mii de morți” de pe stradă, alții nu vor crede, probabil, decât atunci când în propriile familii se vor petrece drame. Fiecare este liber să creadă orice. În orice. Repet încă o dată ce scrisesem în urmă cu doar câteva luni: România a avut șansa ca acest virus nenorocit să nu facă prăpăd în rândul populației. Sper să rămână în continuare la fel pentru că nu-mi pot imagina ce se poate întâmpla dacă, pe parcursul câtorva zile, vor muri (zeci de) mii de oameni. Colapsul în Sănătate va fi vizibil de pe Lună. Poate că acel moment va deschide niște ochi, poate că atunci se va renunța la glumițe și bancuri prostești, la șușanele de canapea și la eterna zeflemea balcanică. 

Cunosc destul de multe cadre sanitare care s-au aflat în prima linie făcând triaj, dând tratamente, ventilând bolnavii care abia mai puteau să respire, numărând morții și semnând certificatele de deces în spitalele spaniole. Îmi aduc aminte și acum declarația unuia dintre cei mai mari specialiști în virusologie, citez din memorie: „Cine își face planuri de vacanță până în vara lui 2021 este nebun.” Spunea asta la începutul lunii aprilie, atunci când medicii și asistentele se îmbrăcau în pungi de gunoi pentru că nu aveau echipamente de protecție. Sigur că da, suntem liberi să protestăm, să ne enervăm și să contestăm deciziile pe care le iau acum administrațiile diferitelor state, avem toată libertatea din lume pentru a face spume la gură înălțându-ne propriul adevăr în fața celor dispuși să ne asculte, orice om de pe planeta asta poate să urle atunci când are senzația că i se elimină din drepturi. Și pe bună dreptate. Dar urletul e util fără a privi realitatea? Am urmărit cu foarte mare atenție evoluția declarațiilor lui Trump, Salvini, Johnson, Bolsonaro – au coborât destul de mult tonul în fața evidențelor, în fața gropilor comune, în fața unor situații pe care nu le poți controla doar cu „jemanfișisme” pe Twitter. 

Ne relaxăm? Categoric. Nu putem fi victimele permanente ale isteriei colective, nu putem cădea zilnic în plasa celor care aleargă după titluri bombastice pentru un click în plus pe pagină. Haideți să ne relaxăm, să revenim la umanitate, la viețile noastre. Dar și la rațiune. Doar un pic, atât cât ea ne este necesară pentru a ne feri de dezastru. Pot să neg bombele atât timp cât sunetul lor nu mă deranjează, dar e mult mai greu să mă feresc atunci când ele sunt aruncate lângă mine, aici, aproape, lângă șaormeria lui Mustafa.

Pentru ziare.com

„Recunosc, mi-e din ce în ce mai greu să scriu despre literatură. Așa cum mi-e dintotdeauna greu să spun că eu fac literatură, evit subiectul, aproape că îmi face rău. Dar nu puteam să las să treacă neobservată cartea asta a lui Paul Gabor, ar fi fost nedrept. E scrisă bine, cu o bună și instinctivă înțelegere a stilului ca pliere pe povestire și personaj, cu izbucniri brevissime și cu prelungiri bine gândite (sau simțite, în literatură e același lucru), dar mai ales cu o senzațională preînțelegere a necesității de a vorbi despre lucrurile banale, normale, de zi cu zi. Despre micile întâmpălri care ne fac să fim, care ne fac ceea ce suntem. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile care vorbesc despre obișnuință, despre obișnuit, despre ce obișnuim să facem când trăim. Și asta e una dintre ele. Nu știu dacă o vei citi sau nu, dar mie mi-a plăcut. Cu riscul de a exagera și a-mi atrage critici, dar arta nu e nimic altceva decât exagerare și expunere (la critici, la critică), mi-a amintit de micile texte ale lui Joyce numite Epifanii, apărute la noi într-un mic volum la editura Univers.”

Cristian Fulaș, scriitor și traducător

Nerușinări de luni

De azi-dimineață tot caut un eufemism pentru „nerușinare”. E luni, abia a început săptămâna, unii încă lucrează, alții stau deja lungiți pe nisip cu picioarele în apă și cu ceva rece în pahar, iar mie îmi este greu să cer ajutor în acest demers. Aș alege între „nepotrivire, dezacord, discordanță, inadecvare”, lista de sinonime aș putea-o lungi mai mult, dar ce folos… Nu aș vrea să irit pe nimeni la început de săptămână. Totuși, am introdus deja degetul în apă. Deschid laptopul și găsesc printre mesaje câteva rânduri care zic așa: „Am avut treaba în ultimele saptamani si nu prea am intrat pe fb dar credeam ca ai sa ma anunti ca ai scos cartea noua as fi cumparat-o si eu acum nu mai pot poate in toamna”. Respect, desigur, ortografia originală. Întotdeauna am făcut acest lucru. 

De ce caut eufemisme? Îmi este mult mai comod. Și am devenit mult mai calm în ultima vreme. Unii nu pot mai mult, pur și simplu. E un fapt, nu o presupunere. Sigur, aș fi putut să trimit câteva mii de mesaje private, să cotcodăcesc întruna, să insist penibil cu cinci postări zilnice sau să perorez fără limită și noimă despre importanța deschiderii cărților într-o societate în care doar vântul le mai răsfoiește, așa cum zicea un clasic mai demult. Tot despre existența „nepotrivirii” mi-a adus aminte o doamnă când mi-a scris că ar trebui să-i trimit cărțile pentru că, atenție, „suntem prieteni pe facebook”. Așa, pe nepusă masă, gratuit, de la mine din buzunar, cu dezinvoltură. Am găsit, da, un eufemism și pentru „tupeu”. 

Scriu din plăcere. Nu am altă motivație. Nu mă voi îmbogăți din asta, nu țintesc premii, clasamente, busturi pe alei sau prezență în manuale. Scriu pentru că-mi place să caut sensuri și să-mi creez o imagine proprie a lumii, a oamenilor, a senzațiilor, scriu extrem de nișat și este un aspect pe care mi l-am asumat din prima zi. Într-o piață în care este foarte ușor să vinzi enorm dacă respecți câteva șabloane puerile, am ales să scriu exact ce-mi fată mintea în secunda în care mă așez în fața tastelor, fără compromisuri, fără să mă gândesc dacă lezez sau dacă inspir, dacă îmi subminez imaginea sau dacă produc crampe cuiva în timp ce-mi parcurge cărțile. Aș mai scrie despre protocol, despre decență, despre vizibilitate, interese și nimicnicie, distanțe, suficiență, omerte, dar nu sunt deloc subiecte care să suscite la reflecție, dimpotrivă. M-am trezit doar într-o stare de nerușinare și am vrut să menționez.

M-am trezit în bătaia vântului. Acoperea zgomotul făcut de mașinile care trec pe sub geamuri. Ceva suspect: clopoțelul pe care îl am suspendat în balcon nu se auzea deloc. S-o fi rupt iarăși firul de ață de care este legată limba aceea de plastic… O fi fost vreo rafală mai puternică și l-o fi dat peste cap… Cine știe? Asta bănuiam încercând să înot prin somnolență pe la șapte dimineață. Am încercat să deschid ochii și să fac ceva pentru ca auzul să-și revină la normal. Acum e bine. E totul bine. Sună ca-ntotdeauna, fără greș, fără reproș. Doar că în iulie e o dimineață de noiembrie.

Vom avea nevoie de o nouă meserie: medici pentru statui. Ce fel de criterii avem, cine le stabilește, cum alegem statuile care vor fi dărâmate și pe cele care vor sta în picioare și-n următoarele secole? Cât de legitimă e bâta astăzi, cât de corect este criteriul furiei? Ce diferențe există între mulțimile care distrug statuile lui Stalin și ale lui Cervantes? Ce vor să spună oamenii care inaugurează în 2020 monumente închinate lui Lenin?

„Acasă la Ambasadă”

Am răspuns cu plăcere invitației Ambasadei României la Madrid de a-mi prezenta cele două volume de proză scurtă, „Negustorul de pipe” și „Rapel”. Ciclul serilor culturale „Acasă la Ambasadă” oferă posibilitatea scriitorilor de a se întâlni cu românii stabiliți în străinătate, chiar dacă acest lucru are loc, deocamdată, doar online din cauza restricțiilor provocate de Covid-19.

Postarea de pe pagina Ambasadei României la Madrid se află aici.

Întotdeauna se vor găsi capete seci și indivizi care nu au coborât suficient din copac. Aceștia vor avea întotdeauna un singur impuls: acela de a interzice, de a dicta, de a-și impune „adevărurile” proprii și absolute. Aceste impulsuri își au originea în lipsa de educație, în frustrări și într-un imens gol sufletesc ce nu mai poate fi umplut după o anumită vârstă. Sunt micii tirani, minusculele maimuțe îmbrăcate cu costum și cravată, creaturi care strâng din sfinctere când opiniile contrare și realitățile prea puțin cunoscute încep să intre în conștiința publică. Reprezintă aceștia un pericol? Da, fără îndoială.

Dar mai periculoasă este tăcerea, la fel de periculoasă este și complicitatea unor oameni care acum (ca de fiecare dată când pumnul opresor iese din manșetă), mai mult ca niciodată, ar trebui să vorbească. Să denunțe aerul fetid care vine iarăși dinspre unii politicieni.