N-am încercat niciodată să scriu cu ochii închiși. Mă rog, pe jumătate închiși. Se deschid atât cât să privească veioza și se culcă iarăși pentru câteva minute. E aproape unu și jumătate, am o cârpă de praf pe noptieră. A ajuns aici din întâmplare. Nu există praf pe taste, nici în casă, nici pe stradă. Pe timp de pandemie nu mai există particule. Roșiile din bucătărie mi-au promis că se vor păstra proaspete, televizorul s-a transformat în suport pentru căști. Le-am agățat de marginea de sus, atârnă și se balansează, trece motanul pe lângă ele și le mai mișcă cu labele. Ușița prin care iese în balcon scârțâie, bate vântul în ea, câteva cârlige rupte se plimbă și ele pe gresie. Deschid dreptul, văd iar veioza. Somnul vrea să se instaleze ca un nor de iarbă în capul meu. Da, pot să scriu pe întuneric. E recomandabil, satisfăcător. Și nici cârligele nu se mai aud.

Lumina sfântă vine de la girofar. Paștele pandemiei noastre, an de grație 2020

Sunt absolut convins că din mine vorbește acum doar cel certat cu Dumnezeu, răzvrătitul și necredinciosul. Și că doar teama mă face în aceste momente să scriu despre „armistițiul” periculos pe care l-au încheiat Biserica Ortodoxă Română și politicienii care guvernează acum la București. Eu sunt doar o gură bogată, un om care nu are altceva de făcut, în ochii unora, decât să lovească în credința oamenilor și în dreapta judecată a preoțimii. Știu, m-am obișnuit cu astfel de etichete. Sunt asumate, mă amuză, nu pot reacționa altfel. Sunt, în realitate, doar un om care se străduiește să-și păstreze mintea limpede. 

Catolicii din Spania au renunțat la Semana Santa și la Feria de Abril, turismul care se generează în fiecare an în sudul țării aduce sute de milioane de euro la bugetele locale din zonă. Nimeni nu a crâcnit atunci când guvernul Sanchez a decretat starea de urgență la mijlocul lunii martie. Pandemia intrase deja cu forță în peninsulă și nu mai era loc de comentarii, de discursuri religioase, de scuze și de ifose mărunte. Numărătoarea morților începuse. La Madrid se dezlănțuise iadul. Cel mai mare patinoar din capitală fusese transformat în morgă, spitalele gemeau de contaminați în stare gravă. 

A trecut Semana Santa. Sfinții au fost plimbați, simbolic, pe mașini teleghidate. S-au bătut tobele și s-a cântat din trompete în balcoane. Slujbele s-au ținut pe Facebook și pe site-urile special create în acest scop. Catolicii, protestanții, musulmanii și celelalte culte au înțeles că moartea este mult mai aproape decât cred unii sau decât vor să vadă. Chiar și preoții ortodocși, doborâți de evidențe, au renunțat în cele din urmă la apelurile către credincioșii pe care îi chemau la slujbe. A fost o sărbătoare diferită, ușor stranie, pe care nu o vor uita oamenii prea curând. Dar nu e prima dată în istorie când se închid biserici din cauza epidemiilor. În Spania s-a înțeles acest lucru. Oamenii au intrat în case, păstrează distanța, respectă legile și restricțiile dure impuse de autorități. 

În România, calculele electorale au dus la o struțo-cămilă. Sondajele interne le-au arătat celor de la putere că vor pierde multe procente dacă vor interzice accesul credincioșilor la lumina sfântă din Noaptea de Înviere. BOR și-a mai arătat încă o dată influența, politicienii au clacat și au plecat frunțile. 

Ura pe care mi-o voi atrage din nou va fi, probabil, imensă. Dar nu cred că va cântări foarte mult pentru că, nu-i așa?, ea este plină de blândețe creștină. Și știm cu toții faptul că românul ortodox nu e capabil să înfăptuiască lucruri rele, nici măcar să păcătuiască cu gândul.   

Cum vor arăta oare statisticile după Noaptea de Înviere? Câți oameni se vor contamina? Va mai putea ieși dl. ministru Vela cu zâmbetul pe buze, susurând la microfon „dragi credincioși”? Unde este în acest moment statul laic în care legea este mai presus de toate și aplicarea ei ar trebui să fie mai sfântă decât orice slovă din scripturi? 

Imaginea forțelor de ordine cu lumânări în mâini, mergând din scară-n scară de bloc, din poartă-n poartă, este nu doar suprarealistă, dar și o dovadă clară că BOR poate să se amestece oricând și oricum în orânduirea politică și administrativă a României. Dacă tot folosim polițiștii, jandarmii și pompierii în aceste momente, nu am putea să apelăm tot la ei de Crăciun, atunci când Moșul s-ar putea odihni într-o vacanță prelungită? Cadourile, la fel ca lumina sfântă, pot să fie aduse cu mașinile cu girofar. De ce nu? Pentru asta nu avem destulă imaginație? 

Unde este distanțarea socială de care se tot vorbește? În pâinicile date enoriașilor, în pupatul mâinilor preoților, în pupatul icoanelor? Acolo o fi? Ce garanții sanitare există în acest proces de distribuire a „trupului divin”? Cum se vor preveni îmbulzelile credincioșilor atunci când se vor aduna în fața blocului pentru a lua lumină? Sper doar ca virusul să fie milostiv și destul de înțelept pentru ca să ne ocoloească și să ne ocrotească de data asta. 

Ce ne lipsea acum, cu atât de multe belele pe cap, este populismul acesta oribil pe care îl afișează semnatarii „armistițiului” de care pomeneam în deschidere. Populism care se hlizește în timp ce pandemia stă la colțul străzii, gata să-și facă loc printre noi. Nu sunt apocaliptic, nu am nimic cu dorința cuiva de a-și cere dreptul la spiritualitate sau acces la Dumnezeu pentru a-și găsi liniștea interioară. Departe de mine așa ceva. Dar mi se pare că am ajuns într-un punct în care rațiunea pierde teren în plin secol XXI în fața unei instituții religioase, iar exhibarea mușchiului dogmatic este mai puternică decât respectul față de lege. „Cât din ceea ce trăim acum mai este democrație, cât este cleptocrație, cât autocrație?”, se întreba cu câteva zile în urmă un cunoscut profesor pe internet. Câtă greutate ar trebui să mai aibă și câtă mai are în realitate teologia într-un stat european, laic prin definiție? În cazul României, exact atât cât să expună cetățenii în fața unei pandemii cu care nu știm, deocamdată, cu ce gen de arme să luptăm. 

În Italia a început dezastrul odată cu mulțimile de pe un stadion de fotbal. La Madrid scânteia s-a aflat tot în mulțimile adunate pe stradă la începutul lunii martie. Să nu aducă Paștele ortodox românilor ceea ce nu vor putea să ducă, doar de acest lucru mi-e teamă. Dacă i-ar fi păsat cuiva de poporul român, i-ar fi spus (sau l-ar fi obligat) să stea în casă, nu i-ar fi dat ocazia să umble pe străzi cu lumânarea în mână. Cui folosesc acum miile de amenzi, restricțiile, săptămânile de izolare, la ce bun să-i mai convingem pe copii că trebuie să aibă răbdare, când milioane de oameni vor ieși în câteva zile pe străzi? 

Până mai ieri se zbiera de la toate microfoanele: „Diaspora să stea pe loc! Nu veniți acasă!” Acum e bine, e ok dacă românii vor ieși în masă și se vor amesteca iarăși în căutare de nu știu ce fel de mântuire? E bine așa? Făcuse cineva un calcul simplu: sunt peste 16.000 de biserici și peste 50.000 de preoți în România. Plus cei din jurul lor, plus voluntari, plus forțele de ordine care vor ajuta să fie „lumină” peste tot. 

Facem operația de înmulțire? Cea simplă, de clasa a treia. Și vom vedea posibilitățile de răspândire ale pandemiei. Chiar nu vă e teamă de Dumnezeu zilele astea? Pentru că mie, așa răzvrătit cum sunt, îmi este.  

Pentru Jurnal de Emigrant

Sclavii din Căpșunistan: între sparanghel, Romica Puceanu și noaptea de Înviere

Să culegi căpșuni în timpul pandemiei? Sau sparanghel? Să pleci la munca câmpului, acolo unde occidentalul nu dorește să calce nici picat cu ceară, sau să fii numit sclav de unii care stau în fața televizorului cu punga de semințe în mână? Nu știu ce-i poate supăra mai mult pe românii din străinătate sau pe cei care au urcat în avioane și autocare pentru campania de primăvară din Spania, Franța, Italia sau Germania. E comod să insulți. Nu trebuie să plătești pentru asta.

Globalizarea sclaviei sau sclavia globalizată? Despre ce putem discuta mai întâi? Cine este umilit mai mult: cel care stă pe prispă cu mâna întinsă pentru câteva sute de lei de ajutor social sau cel care muncește 10-12 ore pe zi pentru o mie de euro în Căpșunistan (acest termen e atotcuprinzător)? 

Veștile curg ca la robinet și produc furie, confuzie și multe semne de întrebare. Spania a atins aproape 170.000 de contaminați și peste 17.000 de decese, sunt peste 20.000 de cadre sanitare infectate, dar și 64.000 de vindecări. Ritmul a scăzut, dar nu putem vorbi astăzi de o stabilizare a situației. Până joi se vor distribui gratuit 10 milioane de măști de unică folosință în stațiille de autobuz, tren și metrou. 

Tot în Spania, începând din 13 aprilie, au fost reluate unele activități economice (existând condiții speciale și reglementări pentru fiecare în parte): servicii de curierat, saloane de coafură, restaurante, instalații sanitare și electrice, lăcătușerie, centre medicale și optice, transportul lucrătorilor sezonieri la câmp, livrarea mărfurilor cu furgonete și camioane, taxi, magazine de băuturi alcoolice, vânzarea de materiale școlare, firmele private de securitate, firmele de curățenie, cabinetele de consultanță juridică și fiscală. Lista completă poate fi consultată aici. 

Românii ar dori să meargă acasă de sărbători. Nu este posibil din cauza restricțiilor impuse pe tot teritoriul Uniunii Europene. Partea proastă este că astăzi, în plin secol al tehnologiei, cei care au nevoie de documente nu pot să beneficieze de serviciile ambasadelor și consulatelor. Am putea avea servicii online, fiecare cetățean ar fi putut să semneze „electronic” și să dispară cozile, cererile, dosarele cu șină, ștampilele, privirile acelea ucigașe schimbate între funcționari și contribuabili. Dar nu, încă nu e vremea modernizării absolute. Nici acasă, în România, nici la ambasade, nici în Spania. Ne e teamă de cipuri, de 5G, dăm foc la antene și blestemăm, făcându-ne cruci în cerul gurii, cam tot ce ne poate ajuta să câștigăm timp și confort. 

O soprană româncă uimește Palencia. A rămas izolată în oraș și a cântat din balcon „Nessun dorma” de Puccini. Numele său este Alexandra Tărniceriu. O altă româncă din Huelva face măști de protecție și le donează spitalelor din zonă, la fel face o altă româncă de-a noastră în Malaga – și-a transformat casa de modă în atelier pentru echipamante sanitare de protecție. Pe Maria, 55 de ani, a îngropat-o primăria din Cordoba pentru că nu avea niciun ban. Suferea de insuficiență hepatică. Au stat lângă ea doar fiul venit din țară și doi lucrători de la firma funerară. Fără slujbă religioasă, fără nimic altceva. 

Romica Puceanu cânta pe vremuri „Grea e boala de plămâni”. A devenit iarăși hit pe rețelele de socializare. Pentru unii nu există. Nici Romica, nici coronavirusul. Un camionagiu a murit la Paris. S-a contaminat și a rezistat puțin timp. Cu câteva săptămâni în urmă scria pe Facebook că el vrea să vadă morții, că nu crede așa ceva, că nu există Covid-19. Mai era un camionagiu cu gura mare prin Italia, și el râdea cu gura până la urechi. Sunt curios dacă mai face acum filmulețe din cabină.

Guvernul Sanchez va prelungi, foarte probabil, starea de urgență până pe 10 mai. Au început luptele de imagine, partidele de opoziție nu mai stau la capac. S-au mai relaxat și încep să lovească în guvernul socialist. La fel s-ar fi întâmplat și dacă Partidul Popular ar fi fost la putere. Săbiile stau în teacă doar atunci când societatea fierbe. Când există un pic de liniște reîncep hienele să adulmece sângele. A murit Juan Cotino – fost director al Poliției Naționale și lider al PP în Valencia în timpul lui Aznar. Era cercetat într-un dosar penal de evaziune fiscală. S-a contaminat cu coronavirus și corpul nu i-a mai rezistat. A dat pozitiv pe 22 martie. „Iată, karma funcționează”, spun unii. „Dumnezeu nu doarme”, zic alții. Cert e că nimeni nu e veșnic, nimeni nu trăiește cât piramida lui Keops. Învie lupta pe sinecuri, pe fotolii, pe diurne, se vede orizontul altor campanii electorale. Câți se vor urca pe morții din timpul acestei crize în Spania și peste tot în lume? Câți vor face guverne și își vor numi fiii și nepoții în funcții noi, plătite regește din banul public? 

Ascultam în dimineața asta „Don’t stay so close to me”. Sting e plin de energie, ca întotdeauna. Am fiert un ibric de cafea și mă uit acum la politicienii care vor să schimbe legile pentru ca cei mici să poată ieși pentru câteva ore pe stradă sau în parc. Nu-i poți închide în casă la nesfârșit, ei nu înțeleg foarte bine ce se întâmplă. Bine că există măcar un consens (Iliescu, măi dragă, de la tine știu asta) în ceea ce privește repornirea cât mai rapidă a economiei europene. Dacă lâncezim în ignoranță și ne plângem mult în pumni, ne vor călări cu voioșie SUA, Rusia și China. Abia așteaptă să refacem granițele, să dispară moneda europeană și să revină fiecare membru UE la statutul de acum 15-20 de ani. Dacă vom face acest pas greșit, vor veni imediat Bill, Ivan și Li pentru a ne cumpăra totul în schimbul a doi lei și-un pic. Atunci să vezi cine e sclav și cine e stăpân, atunci poate că se vor trezi cei care flutură acum steaguri și urlă șarje ultranaționaliste. 

Pe site-ul BBC poți avea acces la o cameră video amplasată pe o stație spațială. La fiecare 45 de minute se poate vedea un alt răsărit de soare. Dar cui îi mai pasă de asta când se termină sulurile de hârtie igienică? Îmi vine să plâng atunci când mă gândesc cât de mult suferă Cristiano Ronaldo. Pe perioada izolării s-a mutat într-o casă cu vedere la Oceanul Atlantic. Plătește 4.000 de euro pe săptămână. Dar îmi vine să râd în hohote când îmi amintesc vorbele psihologului austriac Viktor Frankl, citez din memorie: „Cei care citesc vor trece mai ușor prin perioadele de criză pentru că creierul lor poate evada mult mai ușor din tragedia din jur.”

Încerc să evadez, citesc, vorbesc cu amicii despre cărți și cultură. Și nu pot să evit imaginile care se perindă iar și iar, de zeci de ori, pe net și la televizor. O nație în goană, o specie în viteză: cozile la supermarket, la biserică, la plătit facturi de cablu și impozite la Finanțe, isteria din farmacii, haosul din spitale. A murit o avocată de 27 de ani din Bușteni – avea meningită și au izolat-o crezând că e contaminată cu coronavirus, asist la o eternă centrifugare a sistemului nervos, la discursul fulminant al experților în dubla măsură, la glumițele cu iz rasist de pe Facebook, la etichetele infame și la roabele cu lături pe care ni le aruncăm reciproc, în fiecare zi, în față.

Îi dăm sclavagismului noi valențe, devine o rutină în discurs. E acceptat, nu avem ce face. Se împrăștie spiritul mioritic peste planetă și se mai învârte un pic roata norocului, distribuindu-se, din păcate la fel, beneficiile și resursele. 

Sunt bucuros pentru că nimeni nu va citi până aici. Deci pot să mă întreb din nou „când e mai bună diaspora?” – când introduce miliarde de euro în economia României, când votează democratic și protestează în piață luând gaze-n față ca tot omul imparțial, sau când stă în țara de adopție pentru a nu aduce coronavirusul în Grădina Maicii Domnului? O fi bună când un fost consul în Spania, plin de aroganță și de tupeu, îi aruncă vorbe grele? Sau doar atunci când își vede de treabă și nu deranjează pe nimeni? 

Poliția Română și-a luat avânt, abuzurile sunt la ordinea zilei. De la pumni și picioare date celor care nu respectă restricțiile, până la amenzi de 5000 de lei unui fermier care mergea la lucru. Se agită lumea că nu vor fi deschise bisericile în noaptea de Înviere. Uităm iarăși că Dumnezeu e peste tot și ne vede. Dar și uitarea e creștinească. La fel, poate, și contaminarea cu Covid-19. Românii i-au mai uitat pe medici, parcă nu mai sunt chiar atât de trădători ca acum două săptămâni. Un medic a fost luat pe sus de polițiști și a fost dus la spital. Omul era pozitiv, dar asimptomatic. De ce să nu umple statul român spitalele cu cazuri ușoare? De ce să nu decontăm mii de euro pe zi pentru nimic? Așa merge la noi, fiecare fură cât poate, cum poate, cu mâna până la cot. Iar când vine urgia nu mai avem nimic: nici fonduri, nici echipamente, nici profesioniști la locul de muncă. Pentru că lăsăm vraiște în urmă. Ardem tot, napalm, acid de baterie, sânge și brazdă adâncă. 

Mi s-a terminat cafeaua. Intru pe YouTube. Varianta asta cu Romica Puceanu nu are sunetul prea bun, am nevoie de calitate superioară. 

Pentru Jurnal de Emigrant. Preluat de Newsweek România.

 

Nesomn de sâmbătă

Sâmbătă. Nu aud zgomotul obișnuit al străzii. Au trecut doar unsprezece minute după ora șase. De câteva săptămâni încoace am senzația că-mi pufăie balene sub balcon, dar nu sunt decât stoluri de păsări ciudate pe care nu le-am auzit pe aici niciodată. Lipsa oamenilor și a mașinilor determină animalele să se apropie de asfalt. Nu reușisem să fac patul aseară. Adormisem într-o rână, cu telecomanda în mână. M-a trezit motanul. Îmi împingea nasul și ochii cu labele. Probabil că mă lăsasem prea tare pe el. Visam hectare de sandvișuri cu pâine proaspătă, șuncă presată, brânză sărată și ceapă verde. În Spania a fost Viernes Santo. Au așezat sfinți în miniatură pe mașini teleghidate și i-au plimbat pe străzi. Procesiunile au avut loc de la geam. Care cu toba, care cu trompeta… Soția doarme în altă cameră. Suntem amândoi contaminați, încercăm să ne protejăm. Cum naiba s-o mai facem? „Avantajul știi care e?”, îmi spune. „Am tot patul pentru mine, iar singurul care-mi sforăie la ureche e motanul.” Curios, ăsta sforăie peste tot. Se plimbă noaptea prin casă și doarme în două locuri acum. E singurul pe care pandemia îl avantajează.

Diplomatul Alexandru Ion Steriu denigrează români pe Facebook. Aroganța unui politruc din Ministerul Afacerilor Externe

Later edit: Consilierul diplomatic Alexandru Ion Steriu a eliminat comentariile de pe paginile d-lor Mihali și Baconschi, suspendându-și chiar și contul de Facebook. Redacția se află în posesia unui video care demonstrează existența reacțiilor sale. Vom solicita Ministerului Afacerilor Externe detalii în legătură cu măsurile luate în acest caz.

Nu mi-am imaginat că un fost consul în Spania, Alexandru Ion Steriu, poate fi atât de arogant, de impertinent, că poate să-și depășească atât de mult atribuțiile oficiale („Legea privind Statutul Corpului diplomatic și consular” stabilește clar modul în care se efectuează comunicarea publică). Dar am avut ocazia să văd acest lucru în seara zilei de 7 aprilie și în dimineața imediat următoare, pe 8 aprilie 2020.

Diplomatul român și-a permis pur și simplu să-și bată joc de un cetățean român stabilit în străinătate, derapând prin comentariile făcute la adresa acestuia. Fost consul la Zaragoza în perioada 2012-2019, a fost avansat de guvernul Orban pe postul de consilier diplomatic în Ambasada României din Țările de Jos. Un loc călduț, un „bârlog de lux” în limbaj de cafenea diplomatică.

Alexandru Ion Steriu, consilier diplomatic în Secția Politică din cadrul Ambasadei României în Țările de Jos

Voi renunța la persoana a treia. Este vorba despre mine și despre dl. Steriu. Sunt stabilit în străinătate de 20 de ani, sunt publicist și scriitor, am plecat din România de la microfonul unui post de radio și din presa scrisă, am spălat piscine, am condus camioane, am făcut o școală de trei ani de fizioterapie. Am trăit întotdeauna din muncă, nu am fost aghiotantul nimănui, nici țuțăr lustruitor de bocanci, nici purtător de hârțoage prin birouri, nu am sărit țanțoș dintr-un minister în altul împins de pile și de o familie cu vechi reflexe nomenclaturiste. Nu am avut nici măcar neobrăzarea de a-mi cumpăra diplome universitare din țară, deși cu câteva mii de euro aș fi putut avea și doctorat la această oră.

Acest material nu ar fi fost publicat dacă reacțiile lui A.I. Steriu ar fi încetat în seara de 7 aprilie, dacă totul ar fi rămas la nivelul câtorva replici. Dar s-a ofuscat, a devenit agitat, a simțit nevoia să „plângă” în continuare pe umerii altui fost diplomat, de data aceasta pe pagina de Facebook a fostului ministru de Externe Teodor Baconschi. Fostul consul a transformat un dialog pe o rețea de socializare într-o denigrare nejustificată.

Cum și-a permis acest lucru în ciuda cutumelor diplomatice? Este foarte simplu: pentru că poate, pentru că zburdă liber pe net ca o gospodină cu bigudiuri pusă pe harță. Pentru că taie frunze la câini în această perioadă. Acum nu mai este ocupat ca înainte, când a închis porțile consulatului din Zaragoza pentru ca românii să nu poată vota. Din decembrie 2019 își permite să se certe pe net cu oricine pentru că are „spate” și îl recomandă doar „vocea și talentul”. Vom vorbi despre asta în finalul acestui material și îi veți cunoaște traiectoria profesională.

Contextul, pentru a ne situa în atmosferă, este următorul:

Marți, 7 aprilie, Monica Anisie, ministrul Educației, susține o conferință de presă. Nu am urmărit discursul deoarece nu intră în sfera mea de interes. Dar comentariile și opiniile de pe rețelele sociale au început să curgă, scoțând în evidență limbajul de lemn și unele exprimări de-a dreptul agramate ale politicianului liberal.

Ciprian Mihali, fost ambasador al României în Senegal, profesor de filosofie, scria pe contul său în aceeași seară: „Mă simt un fericit că nu am avut niciodată o profesoară ca Monica Anisie. Limba ei de lemn și antitalentul de a vorbi mult fără a spune absolut nimic m-ar fi făcut nu doar să urăsc școala, ci și să pierd orice plăcere a cunoașterii și învățării. Cred că, din păcate, una din rațiunile pentru care școala românească s-a prăbușit în ultimii ani este tocmai acest antitalent profesoral, pițigăiat și afectat.”

Apare fostul consul Steriu și comentează, curățând scamele de pe taiorul doamnei Anisie: „Am cunoscut-o pe doamna în 2011 pe când era secretar general adjunct al ministerului educației (n.r. – diplomatul nu folosește majuscule). In opinia mea este o persoana inteligentă și serioasă, cunoaște foarte bine sistemul românesc de învățământ și este un bun profesionist, așa că voi continua sa o respect. In fata camerelor de luat vederi și în timpul unor vremuri grele chiar și demnitarii pot să se emoționeze pentru că, până la urmă, sunt tot oameni Ar fi bine sa încercăm să fim mai toleranți cu oamenii de bună credință și să fim mai severi cu nesimțiții.”  Tot nota redacției: chiar și diacriticele sunt folosite pe sărite. Dar o punem pe seama faptului că unii ingineri au scuze chiar dacă sunt propulsați în MAE, acolo unde folosirea impecabilă a limbii române ar trebui să fie obligatorie.

Am comentat. Se poate observa în imaginea de mai sus. Desigur, pe un alt ton. Nu sunt diplomat, nu îmi poate limita nimeni discursul și mi-am câștigat dreptul de a mă exprima, mai ales la adresa clasei politice, așa cum cred de cuviință. Domnul Steriu se simte atins, deși nu am făcut nici măcar o secundă referire la persoana sa. Vine, arogant și triumfător, și îmi aruncă din vârful buzelor că nu are nimic de învățat de la mine. Din acest moment i-am sesizat iritarea, devenise atent la discuție.

Diplomatul începe să caute pe Google, este curios cine sunt, vrea să știe cine îl etichetează drept „arogant” și „dezinformat”. Și găsește un articol scris cu câteva zile în urmă în care vorbeam despre – ironia sorții – mizeria morală din societatea românească. În spirit securist, extrage o frază din context cu care dorește să-mi demonstreze (m-ați impresionat până la lacrimi, d-le consilier) că limbajul meu este inferior și nu merit, probabil, osteneala unei conversații.

Îmi permit să scriu cum vreau, când vreau și în ce termeni doresc. Mi-am câștigat acest drept – repet dacă nu s-a citit la prima mână – pentru că nimeni și nimic nu mă condiționează. Doar cititorii pot să aleagă și să judece. Asta nu o va înțelege niciodată un demnitar arogant al statului român. I-am amintit domnului Steriu că putem să jucăm și alte cărți. Că putem să readucem în atenția opiniei publice informații despre el, despre fratele dânsului, despre tatăl său, despre afacerile familiei și încrengăturile care l-au propulsat în funcții. Totul este public, nu aș fi inventat nimic: presa vremii a relatat cu lux de amănunte totul. Nu a mai comentat. Aparent, se retrăsese din discuție. Era târziu, poate că i se făcuse somn după o zi extenuantă pe Facebook. Până a doua zi dimineață, 8 aprilie, când s-a smiorcăit pe pagina lui Teodor Baconschi că a fost pus la punct, vezi Doamne, de un spălător de piscine:

„Punctul 2 este edificator și confirmă multe din cele scrise de Dv. în cartea ”Facebook – fabrica de narcisiști”. Eu m-am trezit aseară pus la punct de un publicist și scriitor cu liceul la bază, care de fapt avusese multe ocupații în viață lui fără a fi constant în vreuna (acum e maseur dar a fost cofetar-patiser, salvamar, zidar, faianțar, tăietor de lemne, ajutor de bucătar, spălător de piscine, șofer de dubă, etc.) doar pentru că am luat apărarea unei doamne profesoare care în mod surprinzător fusese criticată cam nepoliticos de un intelectual cunoscut și apreciat.” – scrie consilierul diplomatic de la Haga, fost consul în Spania.

Aici a depășit o limită, intrăm în domeniul atribuțiilor de serviciu. Dl. Steriu transformă un dialog online într-o anatemizare. Intervine perfidia, se văd urme de ticăloșie. Uită să precizeze că nu era vorba de o simplă profesoară în textul d-lui Mihali. Ci de o profesoară de limba română, ajunsă ministru al Educației, care pronunță „măsurile care urmează să le luăm”. Impertinența consilierului diplomatic Steriu a depășit orice limită, iar rândurile care urmează mi le asum în totalitate:

Medicii, asistentele, infirmierele, faianțarii, șoferii, spălătorii de piscine, celelalte milioane de oameni care muncesc cinstit vă plătesc salariile, stimate domn. Chiar dacă nu vă place sau ați uitat, și cei din diaspora contribuie substanțial la bugetul de stat al României. De unde aveți imensa nerușinare pentru a face astfel de referiri de la înălțimea funcției pe care o ocupați? Sunteți diplomat, reprezentați oamenii care vă hrănesc familia, care vă pun la dispoziție o sumedenie de avantaje pe care un muritor de rând nici măcar nu le visează.

Tupeul dumneavoastră este incredibil și voi face toate demersurile publice și private pentru ca aceste reacții denigratoare să fie cunoscute în Ministerul Afacerilor Externe și la Palatul Cotroceni. Voi face uz de toate relațiile pe care le am în presa națională pentru ca gestul dvs. incalificabil să fie mediatizat. Da, este dreptul meu să fac „trafic de influență” la nivel personal. E singura modalitate prin care mă pot apăra de agresivitatea unui reprezentant al statului. Este inadmisibil ca un diplomat să aibă un comportament descalificant la adresa unei persoane fizice. Știu că și pe domnul Aurescu îl doare fix în cot, altfel nu v-ar fi trimis la somn tocmai la Haga. Dar bănuiesc că pe undeva, cândva, ar mai trebui să existe o fărâmă de bun-simț.

Aveți timp la dispoziție? Vă petreceți nopțile pe Facebook apărându-vă simpatiile politice? Nu aveți treabă de făcut în sprijinirea românilor care trec în aceste momente prin clipe tragice din cauza pandemiei? Chiar nu vă puteți vedea lungul nasului, nu realizați că reacțiile dvs. din spațiul public sunt depășiri flagrante ale statutului de diplomat și derapaje în afara atribuțiilor de serviciu?

Personal, deși sunt convins că reflecția se va împotmoli în retorică, mă întreb mereu: cât va mai suporta nația asta detașamentele de politruci și trupele imunde de cumnați, frățiori și amante care infestează totul? Cât va mai dura până când Ministerul Afacerilor Externe va pune în fiecare funcție exact oamenii care merită să ajungă acolo?

Câți ani vor mai trece până când vor dispărea „famigliile”? Știm cu toții că MAE este o instituție conservatoare, că există o  castă acolo ce nu poate fi fărâmițată atât de ușor. Știm că în MAE există strategii bine definite pentru premierea slugilor fidele, a băieților deștepți, pentru crearea unor perioade low-profile care să-i protejeze pe cei care au călcat în străchini. Știm. Păcat că românii sunt atât de blânzi cu incompetenții, mulți dintre cei din minister nu ar trece nici măcar de o dictare pentru clasa a patra.

Comunitatea românească din Spania califică activitatea consulatului condus de A.I. Steriu între 2012-2019 drept execrabilă, s-a comunicat deficient cu românii, am prieteni în Zaragoza care au fost umiliți la telefon (atunci când cineva catadicsea să răspundă) și pierdeau timp prețios pentru o obține informații. Lui A.I. Steriu nu i-a păsat de acest lucru. Dar are vreme acum să stea pe net în miez de noapte și să țină în brațe un politician agramat ajuns ministru la Educație.

Alexandru Ion Steriu

Acest articol îl voi transforma în scrisoare deschisă către instituțiile care sunt datoare să supravegheze comportamentul oficialilor români din străinătate. Mă simt jignit, am senzația în acest moment că sunt batjocorit de un diplomat care nu are altceva mai bun de făcut decât să piardă timpul cu activități inutile. Îl vor apăra cei care au senzația că face asta în timpul liber. Eroare! Face parte din corpul diplomatic 24 de ore din 24. Poate avea păreri proprii în cerc închis, între prieteni, la o cafea. Dar nu în public, și în niciun caz să-și etalaze simpatiile politice sau să denigreze cetățenii cu care se angrenează în dialoguri.

Sunt mândru de ceea ce am realizat până acum în viață, domnule Steriu. Sunteți impertinent și prost crescut, sunt convins că puteți avea aceeeași atitudine cu oricine, la orice oră. Nu am o familie de nomenclaturiști în spate, nu am fost cuplat la zeci de milioane de euro, nu am avut un frate care a cărat umbrelele și paltoanele lui Gabriel Oprea, Adrian Năstase și lui Traian Băsescu. Nu mi-a intrat în casă nici un leu de la bugetul de stat: nici direct, nici prin firme private, nici prin intermediari.

Am muncit în fiecare zi așa cum am putut, am ales de fiecare dată meserii care să-mi completeze nivelul de trai pe care l-am considerat oportun. Sunt liber să mă mișc pe piața muncii așa cum doresc și nu îi voi permite niciodată unui politruc, chiar dacă este consilier diplomatic la Haga sau fost consul la Zaragoza, să ironizeze felul în care îmi câștig existența. Aveți măcar bunul-simț să vă revizuiți optica prin care priviți oamenii simpli. Reduceți substanțial din emfază, din aroganță și din tupeu!

Nu vă permit atitudinea de vechil (puteți folosi dicționarul, desigur). Nici comportamentul sfidător, nici tonul birocratului arogant pe care îl afișați. Îmi este rușine că România este reprezentată de un astfel de diplomat: un ins cu aere de superioritate ajuns în politica de vârf din cauza unui sistem odios care încurajează nulitățile. Subliniez, pentru că vă suspectez de carențe în educație (am văzut cum folosiți ortografia): formularea „din cauza” este folosită corect.

Cei ca mine muncesc pentru o pâine. Nu au timp să mângâie menta pe net pentru a-și apăra muzele politice, pentru a-și proteja interesele și pentru a se văicări că au fost „atacați” de zidari și de șoferi de dubă. Comentariul de pe pagina lui Teodor Baconschi mi-a produs doar greață. Îmi arată a mia oară că diplomația românească este, din nefericire, parazitată și de oameni fără caracter. Despre asta poate vorbim cu altă ocazie, când veți mai avea timp să bântuiți online.

Închei aici, v-am dedicat prea multe minute din viață și nu cred că meritați acest lucru. Dar pun la dispoziție o serie de surse pentru cei care nu vă cunosc. Pe dumneavoastră și familia din care faceți parte.

Vă doresc „succesuri”! Așa spunea fiica actualului idol al fratelui dumneavoastră!

Paul Gabor, Tarragona

— — —

Pressone.ro, 2016 – „Alexandru-Ioan Steriu, deține un post și mai vizibil. După ce și-a început cariera în 1992, ca reprezentant comercial la Sterochem SRL (înființată în același an), în 2000 a ajuns director al firmei. A deținut această funcție până în 2007, când a fost numit șef serviciu la APIA. În iunie 2009, după 17 ani de muncă în domeniul agriculturii, Alexandru Steriu ajunge director în Ministerul Sănătății. Iar în 2010, este numit secretar general adjunct în Ministerul Afacerilor Externe. Scandalul acestei numiri apare în presă, dar rămâne fără ecou. Drept dovadă, în 2012, Alexandru Steriu este avansat în funcția de ministru consilier la MAE. În sfârșit, în luna august a aceluiași an, fratele lui Valeriu Steriu devine consul la Consulatul României de la Zaragoza (Spania), funcție pe care o deține și astăzi.”

„Așa cum precizam la începutul acestui articol, firma Sterochem LTD International a fost înființată de tatăl fraților Steriu, Ioan Steriu, astăzi în vârstă de 76 de ani. Un CV al său este imposibil de găsit, la fel și vreo declarație de avere/interese. În schimb, l-am găsit pe Ioan Steriu în telegramele WikiLeaks. Mai exact, numele său apare pentru prima dată într-o telegramă datată luni, 20 mai, 1974, trimisă de ambasada americană de la București către Departamentul de Stat al SUA.”

„La acea dată, cu prilejul primei hotărâri adoptate de conducerea firmei, Adunarea Generală a Acționarilor de la SC Sterochem International LTD-SRL București se compunea din: Steriu Ioan și Steriu Rodica (părinții lui Valeriu Steriu), Steriu Alexandru-Ion (fratele lui Valeriu Steriu), cu dublă cetățenie română și britanică, care își avea domiciliul chiar pe strada Oteteleșanu nr. 5, unde se află filiala din România a Dead Sea Works, și un cetățean german, Weiser Oktavian. Concernul israelian ICL-Group, din care face parte Dead Sea Works LTD, are sediul la Tel Aviv și este specializat în producerea și distribuția de îngrășăminte chimice.”

Aktual24.ro, 2019 – „La fel ca Valeriu Steriu, Alexandru Steriu a facut parte din PSD, el candidand pe listele acestui partid la alegerile europarlamentare din 2009. — Si Simona Steriu, sotia lui Valeriu Steriu pana in 2016, este intr-o pozitie importanta din diplomatie. Ea ocupa in prezent functia de consul economic la consulatul Romaniei din Los Angeles (SUA). — Ascensiunea fulminanta a fratilor Steriu in PSD si in functii ale aparatului de stat are legatura cu tatal lor, Ioan Steriu. Acesta a avut relatii stranse cu nomenclatura comunista si, cel mai probabil, cu fosta Securitate. Intr-un amplu articol despre Clanul Steriu, Press One arata ca Ioan Steriu a fost director al companiei de comert exterior AzoExport.”

rptv.ro, 2019 – „Noua putere liberală s-a apucat să facă  curățenie în consulate și ambasade. Așa s-a dezgropat dosarul Clanului Steriu, în care se arată că fratele și fosta nevastă sunt ambii consuli. Ascensiunea lor s-ar datora tatălui lui Steriu, care ar fi fost nomenclaturist comunist.”

Antena 3, 2016 – „Valeriu Steriu (n.red. fratele consulului de la Zaragoza) este de meserie prelucrător prin aşchiere, doctor în agronomie, fost director de proiect la Banca Mondială, locotenet-colonel în rezervă, profesor universitar, om de afaceri şi parlamentar cu trei mandate la activ. — Valeriu Steriu revine alături de Traian Băsescu în PMP, după ce i-a fost consilier pe când acesta era preşedintele României. Anterior, a fost şi un apropiat al lui Adrian Năstase, în mandatul căruia a fost secretar de stat la Agricultură, iar în ultimii ani l-a avut ca şef pe Gabriel Oprea. Steriu a fost senator, apoi deputat PSD de Olt, în mandatele 2004- 2008, respectiv 2008 – 2012, iar în 2012 era ales deputat UNPR de Călăraşi. Ca orice politician român de succes, şi Valeriu Steriu are o familie de bugetari cu funcţii înalte. —  Soţia sa, Simona Steriu, a fost director general adjunct la APIA şi în Ministerul Economiei, iar în prezent este consilier economic la Consulatul General al României la Los Angeles. — Alexandru Steriu, fratele deputatului, a avut funcţii de conducere în Ministerul Sănătăţii, APIA şi Ministerul Afacerilor Externe, prin intermediul căruia ocupă acum postul de consul al României la Zaragoza.”

Ziariștii.com, 2019 – „Alexandru Ion Steriu este PSD-ist vechi și profitor pe măsură. A parazitat instituții de stat, din domenii diverse – de la agricultură la sănătate și apoi în diplomație. În 2007 era șef la APIA, în 2009 devenea director în Ministerul Sănătății, iar în 2010 ajungea secretar general adjunct în Ministerul de Externe! În 2012, Alexandru Steriu a fost avansat în funcția de ministru consilier la MAE, de unde a fost propulsat consul general la Consulatul României de la Zaragoza, funcție pe care o deține și astăzi. Alexandru Steriu a candidat, fără succes, pe lista PSD la alegerile europarlamentare din 2009. Frații Valeriu și Alexandru Steriu l-au avut ca rampă de lansare pe tatăl lor, Ioan Steriu, fost director al companiei de comerț exterior AzoExport, tovarăș bine înfipt în nomenclatura comunistă.”

Alexandru Ion Steriu, om din popor cu drapel

DCNews.ro, 2010 – „MAE a precizat, la solicitarea Mediafax, că Ion Alexandru Steriu a fost detaşat din Ministerul Sănătăţii, fără a preciza însă motivele care au determinat oportunitatea acestei măsuri. — Cum de a fost posibil ca un pesedist să fie avansat într-o poziţie importantă la MAE,  în plină campanie de epurare a şefilor de altă culoare politică? Desigur, a primat competenţa şi nu faptul că Ion Steriu este fratele lui Valeriu Steriu, primul deputat de la vârful PSD care a demisionat din partid, pe 18 ianuarie, pentru a se alătura lui Gabriel Oprea. — Din datele publice, Ion Steriu nu este, la rândul său, înscris în UNPR, iar MAE a refuzat să ofere alte informaţii despre Ion Alexandru Steriu, precizând că problema nu este de competenţa Ministerului.  Prin acest semnal Externele anunţă că decizia s-a luat la un nivel superior, adică la cancelaria premierului. Deci, afacerea ţine de negocierile cu independenţii. Valeriu Steriu spera într-o funcţie de ministru al Agriculturii, dar PDL a reţinut pentru un parlamentar portocaliu aceast minister. Numirea lui Steriu jr. ar putea fi o compensaţie pentru dezamăgirea UNPR. Steriu a devenit astfel adjunctul secretarului general Robert Cazanciuc care este, la rândul său, venit la MAE cu detaşare în timpul ministrului Cristian Diaconescu.”

Pentru „Jurnal de Emigrant

Gabriel Bota: „Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie!”

Pentru că am ales să aducem românilor de pretutindeni materiale de calitate, analize, interviuri, l-am rugat pe Gabriel Bota din Cluj-Napoca să-mi răspundă câtorva întrebări care ne frământă pe toți în această perioadă. L-am găsit lucrând, noaptea târziu, atunci când restul familiei merge la culcare. Prozator, poet, promotor cultural, un om care se consumă și strânge din dinți pentru carte și pentru public, întreprinzător, ciclist, călător, specialist în whisky și ciocolată neagră, și-a rupt din timp și mi-a oferit câteva dintre îngrijorările sale actuale. A scris „nu mă numesc Eu!”, „Sushi”, „Mind trip”, „Motanul s-a sinucis”, lucrează acum la „Fucking love”. Îi rămân dator, nu e deloc simplu să te trezești în fața unor întrebări pe nepusă masă. Câteva idei în deschidere:

„temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă”

„în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște

„oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți”

„încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!”

„Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă.”

„Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul.”

Te-am invitat pe o platformă dedicată în special românilor din străinătate. Cum trece omul Gabriel Bota, cu cei dragi alături, prin criza asta nenorocită? Cum e Clujul astăzi? Cum ești tu? Cum sunteți voi, acum, între cei câțiva pereți ai casei?

Salutare. Sunt onorat că m-ai invitat să vorbesc aici. Voi încerca să răspund punctual la întrebările tale, dragă Paul, fără să mă întind foarte mult. Cum s-ar zice, Gabi trece, criza asta nenorocită rămâne! Sincer să fiu, am impresia că trec printr-un tunel cuantic, un fel de scenă idioată dintr-un film de duzină. Un suprarealism din care nu mai scapă nimeni, chiar nici suprarealismul în sine. O scenă în care actorii sunt trimiși acasă și inventează replici pe care niciun scenarist nu le ia în considerare. Adevărul pe care tot încerc să-l surprind zilele astea e următorul: jucăm (cu toții) într-un film în care ne auto-dezvăluim fiecare, nu știu dacă ne redescoperim ci pur și simplu aflăm mai multe despre noi, despre comportamentul social și capacitățile (incapacitățile) noastre de a suporta o stare de fapt. 

Parcă se vede foarte clar că nu trăiam în viața care trebuia, parcă se vede foarte clar că nu făceam ceva bine, parcă se vede foarte clar că nu am făcut destul în propriul nostru trecut. Și temerea mea e că nici acum nu vom învăța, nu vom realiza ce ni se întâmplă. Și nu se întâmplă altceva decât faptul că trebuie să ne educăm mai mult, să fim mai responsabili, să nu mai înghițim tot cu gura căscată ci să mai și reacționăm în mod Colectiv, să ne redefinim comunitățile și să prețuim viața și pe Celălalt. 

E simplu, ai grijă fiindcă doar Altcineva poate avea grijă de tine! 

Pfuui, știu, vorbesc prea mult. Eu stau în casă pentru că vreau să-mi protejez familia. Am ieșit doar foarte puțin și am văzut un Cluj în care doar macaralele mai atârnau de cer, blocurile ridicate pe credite stau înlemnite în șantiere străbătute doar de stafii. În rest, se aud păsărele și pocnetul mugurilor pe crengile de măr. Și ce să-ți zic, în sfârșit pereții casei nu mai răsună a liniște. Sunt vii, aud glasuri de copii și părinți alături, împreună, mai mult ca niciodată până acum. E bine, chiar nu mă plâng din punctul ăsta de vedere. Într-un fel ciudat, sunt chiar recunoscător acestei stări de fapt.

Ne isterizăm mai mult decât trebuie? Ce senzații ai despre felul în care percepem și suntem invitați să digerăm imaginea pandemiei în aceste zile? 

Răspund scurt: DA! Este o isterie care se construiește pe sine. Dar vreau să argumentez nuanțele. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Baiul e că nimeni nu mai are încredere în Stat. Pentru că în convingerea noastră nu există altceva decât: Statul fură! Și o face probabil și acum. În mod normal, Statul trebuie să comunice eficient și să preia frâiele cu adevărat. 

Mi-e teamă să nu cadă naibii căruța cu totul în prăpastie. Oricum avem roțile descentrate. Dau un singur exemplu paradoxal: societatea civilă ajută spitalele Statului, spitale în care Statul și-a băgat picioarele. La fel s-a întâmplat cu educația, infrastructura etc. 

Și mai e ceva. Zici că a luat-o pe ulei întreaga omenire. Mă gândesc doar la președintele Braziliei care a declarat că totul e o conspirație. E clar că omenirea duce lipsă de o criză de Lideri. Dă o privire doar în US, în UK etc. Mă rog, să înțelegem mai bine raportându-ne global la cum au evoluat lucrurile: a apărut un virus, oamenii se îmbolnăvesc și încep să moară, oamenii încep să se impacienteze, unii își fac provizii, alții fac bășcălie de ei, glumele se îngroașă, oamenii bolnavi sunt tot mai mulți, morții la fel, se nasc teoriile conspiraționiste, oamenii cred în orice, mai ales în prostii, cei care guvernează sunt cei mai idioți, ceilalți de pe lângă cei care guvernează fură, alții sunt oportuniști, prețurile cresc, fraierii plătesc, apar tot mai mulți săraci, ușor dar sigur, tot mai mulți, nimeni nu mai are încredere în nimeni ș.a.m.d. 

După cum vezi, tabloul e plin. Aici mai intră celebrele fake news-uri și inepții nemăsurate. Sfatul meu e să stăm chill. Știm că trebuie să stăm în casă. Bun. Să o facem. Apoi, știm că trebuie să ne informăm. Să o facem, dar să ne folosim creierașul puțin și să folosim surse de încredere. Și mi-ar plăcea ca Statul să intervină aici, să amendeze grav orice abatere (care n-are legătură cu literatura de exemplu). Apoi, mai trebuie să ne adunăm să mergem mai departe. Oricât de tare a trecut buldozerul peste noi. Altfel spus, probabil că ar trebui să ne scoatem din cap apocalipsele iluzorii (sigur apocalipsele vin altfel) și să începem cu adevărat să clădim ceva, poate e chiar momentul propice (paradoxal) să producem revoluții! Doar să mai pulseze ceva în noi, ceva tărie de caracter!

Temerea mea vine din această evidență de judecată: când fac greșeli sau trăiesc într-o greșeală, pe oameni îi cuprinde orbul găinii și nu-și dau seama decât foarte târziu ce grea le devine sacoșa aia cu dungi Louis Vuitton pe care o cară în spate. E ca în fabula povestită de Menenius Agripa despre mădularele corpului care se răzvrătesc împotriva stomacului, dar cred că acum stomacul se va răzvrăti la un moment dat. Foarte tare.

Suntem destul de responsabili, suntem pregătiți pentru ce va veni? Este vinovată diaspora pentru că „aduce coronavirusul în România”?

Răspund iarăși scurt: NU! Statistic, majoritatea nu se comportă responsabil. Nu suntem pregătiți pentru ce va veni. Deocamdată nu știm că vine altceva decât vara și criza financiară cu toate repercusiunile ei. Baiuri sunt multe, poate prea multe să le evidențiez. 

Hai să ating subiectul tău. Diaspora nu poate fi considerată vinovată pentru că aduce virusul. Pe simplul motiv că virusul ajungea oricum și a ajuns oriunde în lume. România nu putea fi ocolită. Vinovați sunt cei (diasporă sau nu) care au călătorit oriunde și nu au respectat legile sau restricțiile țării în care au intrat (că e România, Uganda, sau oricare alta), că i-au contaminat pe alții pur și simplu fiindcă-s tâmpiți. Știu cazuri clare de „românași” care s-au apucat de nunți, s-au fălit prin magazine, i-a durut în cot de „recomandări”. Dar, să înțelegem: nu e de condamnat Diaspora ci indivizii, anumiți indivizi, mulți dintre ei așa, cum să mă exprim, dubioși. 

Îți mărturisesc ceva. Locuiesc undeva aproape în centrul Clujului, zonă ferită cumva de forfota zilnică. De când cu starea de urgență, de la geamul mesei de lucru, nu observ altceva decât personaje pe care nu le mai văzusem niciodată până acum umblând pe aleile din față. Ei bine, personajele astea sunt, puțin spus, cu interes. „Băeții” ăștia au început să se plimbe ca-n parc pe niște alei, între blocuri de locuințe. N-au nicio treabă cu măști, proceduri, declarații, rahaturi. În schimb, observă orice mișcare de pe la ferestre, uși care se închid și se deschid. Chestiuțe de genul ăsta. Și nu e imaginația mea, e o certitudine pe care ți-o relatez întocmai. Îi văd deja de vreo 15 zile. Și-s tot mai mulți, și-s tot alții. „Băeții” ăștia au aterizat de undeva, dar au aterizat cu buzunarele goale. Și cine știe ce o să urmeze. Ah, și încă un efect: clar infracționalitatea o să crească!

Ce crezi că ne așteaptă pe plan economic? Citesc descrieri apocaliptice în legătură cu bursele, fondurile de investiții, milioanele de șomeri. Cum sunt afectați cei „mici”, întreprinzătorii care nu pot să iasă pe piață decât prin propriile forțe? 

Greu de spus. Pe propria piele o simt încă din ianuarie. Toate investițiile s-au oprit brusc. Eu activez, ciudat, în domeniul IT. Dar nu mai am de lucru nimic din prima săptămână a lui februarie. Zău că nu știu din ce o să-mi întrețin familia. Piața s-a dus deja în cap. Cei mici, nu mai au nici o șansă. Problema nu e momentul de acum, problema este consecința lui Acum. E simplu: o afacere mică ce are investiții în spate și niște bani pe care trebuie să-i returneze băncilor sau unui fond european, dacă nu produce o lună, e gata dusă pe apa falimentului. Știu deja foarte multe astfel de cazuri. Milioanele de șomeri vor exista, probabil. Însă, am mare încredere în Europa și în forțele ei. Cumva, dacă statele UE vor sta unite, vor găsi formule să redreseze lucrurile. Dacă am în ceva încredere în acest moment, acea încredere o am în Uniunea Europeană.

Scrii poezie, proză, ai opinie, promovezi cultura în Transilvania și pe unde se mai poate. Ce fel l-a găsit pandemia pe omul cu litere Gabriel Bota? Cum se simt cărțile tale acum? Spune-mi despre ultimele tale fapte de „vitejie” culturală. 

Am obosit. Probabil și tu. Oamenii care promovează cultura sunt cei mai predispuși la dispariție. Glumesc, sau sper să fie doar o glumă (în sinea mea). Cărțile mele se scriu. Încet, foarte încet. Cele pe care le am în minte poate de ani de zile. Încerc să lucrez la ele. Atât cât îmi permit copiii (timpul de lucru într-o casă aglomerată e doar după ora 22.00 când toată lumea sforăie). Mi-am propus ceva sinistru de greu, să public imediat ceea ce scriu. Cartea se numește „Fucking love” și proiectul „Cumpără o poveste și ajută unitățile medicale”. 

Practic fac ceva ce cred că pot să realizez, să fac cumva ca și literatura să ajute această perioadă grea. Scriu, deci muncesc. Citești, deci ajută! Cam ăsta e mesajul. Proiectul cred că-l cunoști. Altfel spus, eu scriu în fiecare zi o poveste în carte. După ce scriu, public. Fiecare cititor, dacă vrea să citească, trebuie să „cumpere” povestea donând minim 10 lei, bani care vor fi folosiți achiziției de echipamente necesare în unitățile medicale. Mi-am zis că trebuie să ajut și eu cumva. E singura idee care mi-a trăsnit prin minte. Până acum, nu pare să fie rea!

Te îmbrățișez! 

Și noi, Gabriel Bota. Îți dorim numai bine și multă sănătate!

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Pandemia televizată și reacțiile suburbane. Barbarul din spatele tastaturii: geneză, cauze, comportament

O asistentă medicală vorbește despre sistemul sanitar spaniol, descrie felul în care s-a contaminat și expune propria experiență într-un interviu televizat. Un gest util, primit cu speranță și bunăvoință de telespectatori, un demers bogat în informații pentru cei care doresc să afle mai multe despre comportamentul coronavirusului.

Dar nu întârzie să apară barbarul de pe canapea, consumatorul de informație îndoielnică, bubulul de serviciu și tămăduitoarele omniprezente. Pe rând și împreună, se țin de mână.

Irina a terminat o postliceală sanitară de stat în 1997. A lucrat câțiva ani în România și a plecat în Spania, unde profesează din 2009 ca asistentă medicală într-un centru privat. Guvernul spaniol a reacționat cu întârziere, sistemul sanitar fiind nevoit, cel puțin în primele zile din martie, să facă față pandemiei cu „mâinile goale”: fără echipament necesar, fără măști, fără combinezoane, medicii și asistentele au fost primii care s-au contaminat fără să realizeze acest lucru

Nu au existat teste la dispoziția cadrelor medicale decât la sfârșitul lui martie. Până atunci s-au aplicat doar celor care ajungeau la Urgențe în stare foarte gravă. Nici astăzi, 7 aprilie, nu se fac teste la cerere. 

Nu voi detalia în exces pentru că informațiile au saturat deja publicul. Dar am ales să scriu astăzi despre reacțiile grotești în fața unui fapt cât se poate de normal: un om de televiziune cu zeci de ani de experiență îi ia un interviu unui profesionist sanitar din Spania. Materialul poate fi văzut accesând linkurile din subsol. 

„Povestea” este transparentă: întrebările curg firesc, la fel și răspunsurile, se descrie începutul contaminării, se trece prin perioada zilelor critice, rezultatul pozitiv al testului a venit după publicarea interviului, totul este cât se poate de limpede pentru un consumator de informație de nivel mediu.

Irina nu este un om care să iasă în public. A fost foarte dificil să accepte prezența televizată și a făcut-o doar pentru că experiența sa este utilă oamenilor care au nevoie informații reale. 

Aici reîncepe nedumerirea mea. De fapt, nu aș vrea să mint. Nu este o nedumerire pentru simplul fapt că mă lovesc de următoarele întrebări de zeci de ani încoace, e doar o recuperare periodică a unor reflecții personale: 

De ce sunt (unii dintre noi, desigur) oamenii lipsiți de educație, de ce vor să consume doar informație proastă, îndoielnică, de ce suntem dispuși să înjurăm în mod gratuit, să luăm peste picior orice, la orice oră din zi și din noapte? 

Cum se explică pofta cu care un semianalfabet iese din culcușul său și percutează cu insulte, jigniri și calomnii de tot felul spațiul public? Din ce cotlon al societății ies indivizii care, expunând un bagaj impresionant de frustrări și de ură, practică imprecația cu seninătate? 

Cine este vinovat pentru milioanele de comentarii suburbane din spațiul digital al ultimilor ani? Cu ce se hrănesc acești oameni care nu fac altceva decât să înjure, să creadă în alifii ancestrale și în divinități care vindecă până și cancerul cu suc de mere și bicarbonat în zeamă de lămâie? 

Protagonista nu este asistenta medicală din Spania. Nici faptul că este contaminată și că există morți în jurul ei, unele dintre colegele sale având chiar membri ai familiei incinerați în momentul în care scriu aceste rânduri. Nici măcar interviul televizat nu contează. Ci doar furia și impetuozitatea cu care un segment al publicului își permite să scuipe și să calce în picioare un demers de o normalitate infinită într-o societate civilizată: comunicarea asumată a unor experiențe proprii. 

Hârtia are sensibilitate proprie, nu suportă orice formulare. Mai ales dacă vrei să transmiți în mod decent un mesaj. Din acest motiv mă voi feri să împart adjective, deși instinctul mă împinge către păcat. Am cules câteva reacții ale personajelor principale de astăzi, „înțelepții cu punga plină de semințe”:

– „femeia NU s-a legitimat, infirmiera asistenta, DACA NU are asigurare medicala NU se duce la doctor. Deci ea NU lucreaza in spital !!!,”

– „Aaceasta asistenta sau infirmiera, NU si-a aratat legitimatia, lucreaza la un centru de recuperare, NU spital, deci daca a contactat virusul de acolo este la fel ca cei care l-au luat din avion sau autocar.”

– „cadru medical sta acasa in izolare dar nu a fost testata daca are sau nu covid19”

– „Ce vrãjealã pe „doamna medic” care a lucrat cu studii de farmacie din tarã ca femeie de servici într-un azil din Spania…uite asa se dezinformeazã lumea si se nasc eroii !!”

– „probabil, un medic sau o asistentă niciodată nu ar fi procedat așa cum a procedat asta: a fost la medicul de familie bolnavă de covid.”

– „Doamne tu stii ce vorbesti nu vreu sa te jicnesc dar gindeste inainte sa vorbesti la ce ajuta acest rahat de interviu”

– „Cati bani ai luat sa ne mintii ?”

– „Bea zeama de varză”

– „Faceți sauna la 80 de grade și sa faceți inhalații cu ceai de Mușețel și scăpați de virus și cu uscătorul de par ancalzita nasul și gura inhalați bună apa cu argint coloidal ionic este dezinfectant natural pt. Nas și gura spălat pe mâini și fata.”

Am selectat, cu blândețe și oarecum amuzat, doar un număr redus de aberații. Sunt suficiente pentru a arăta nivelul la care pot ajunge unii oameni. Să trecem acum la cauze, cu convingerea că nu voi putea să inventariez complet totul.

De unde vin sălbăticia, furia, ura, pofta de a insulta, dezacordul spontan afișat fără discernământ, de unde vin exprimările complet agramate? Din punctul meu de vedere, este destul de simplu: educație precară și expunerea zilnică și prelungită în fața unor surse de informare de foarte proastă calitate. 

Despre educație putem vorbi în continuare câteva zeci de zile și nopți. Cu toții ajungem într-un final la axioma „Educația e de vină, domnule. Nu vedeți cât s-a distrus până acum, nu vedeți că nimeni nu face nimic?” Este foarte adevărat. Putem arunca și noi cu petarde înspre sistemul educațional, este incredibil de simplu. Putem să crucificăm profesorii, părinții și elevii, îi putem arunca pe fereastră și pe politicieni, unii după ceilalți, fără grabă. Ca-ntr-un show distopic.

Știm că se fac greșeli, suntem cu toții de față. Când vine vorba despre educație, se introduce capul în pământ și vedem iarăși un ocean de ghiocei sfioși, gata să moară sub bocancul hidos al ignoranței colective. „Educația e la pământ”, iată încă o lozincă general valabilă. Nu sunt fonduri, totul e politizat, s-a umplut sistemul cu suplinitori care au dificultăți în a plasa cratimele la locul lor. 

Vi se pare cunoscut totul până acum, nu-i așa? Educația asta proastă se face vinovată și pentru comportamentul „imbecilului online”, așa cum afirma odată Umberto Eco. Dar ce facem în continuare, cum procedăm? Pentru că revin cu o obsesie. Este vorba despre un cerc vicios, dar mai ales despre imposibilitatea spargerii sale:

Suntem needucați – De ce suntem așa? – Pentru că sistemul e slab și pentru că nu există interes să fie altfel – Ne vor proști – Cine? – Politicienii. Pentru că proștii pot fi guvernați mult mai ușor –  Dar cine îi alege pe politicieni? – Tot noi – De ce? – Pentru că suntem needucați. 

Vedeți cercul vicios? Da? Bine. Acum intervine obsesia mea: cum ieșim din el? Cum îl spargem? Dar nu peste o sută de ani, că m-am săturat de varianta „pas cu pas”. Ci acum. Azi. Mâine. Aștept soluții. 

A doua cauză care conduce către comportamentul barbar al comentatorului online: mass-media de calitate îndoielnică.

Au mai rămas, ca peste tot în lume, doar câteva surse credibile, decente, independente, care folosesc argumentul rațional și spiritul critic. În rest, ce vedem? Ce percepem? 

Chiloți, sâni, botox, artificii, alcool, filme proaste, subcultură, manipulare evidentă, concubinaj pe față între jurnalism și politică, linii editoriale care au deviat de mult de la principiul universal al deontologiei profesionale: Spune-i omului ce se petrece în lume. Imensa majoritate a presei este acaparată de compromisuri obscure, de interese politice și economice, de personaje care abia pot lipi cu succes două fraze între ele. 

Fabricile particulare de titluri universitare și atmosfera pestilențială din politică, economie și mass-media, au transformat radical produsul pe care cititorul (sau telespectatorul, după caz) îl primește în fiecare zi: calitate minimă, partizanat, subiectivism, amatorism total, dejecție mascată, informație „pe genunchi”, știri trunchiate. Un complex de „vitamine” expirate pe care publicul este nevoit să le consume în lipsa unor oferte echilibrate de pe piața media. 

În acest mod se naște, fără să am pretenția unei expuneri exhaustive a cauzelor, profilul „barbarului online”, acel individ care scrie, comentează, înjură, face spume în colțul gurii, fără să-și conecteze, de regulă, creierul la tastatură. Pentru că gestul acesta, din păcate, este din ce în ce mai greu de realizat.

Relația sistem cognitiv-expresie publică a devenit infantilă, lipsită de coerență, spontană și degradantă. Pentru că sursa, creierul în cazul de față, nu se mai hrănește cu informație coerentă, de calitate.

Nu știu de ce, poate că îmi veți explica dumneavoastră, dar doresc să închei cu o glumă pe care am văzut-o zilele astea, unde altundeva?, pe net: 

Anthony Hopkins, în rolul canibalului Lecter: „Nu vă faceți griji dacă se vor termina alimentele. Ne avem unii pe ceilalți.” 

Interviul amintit în deschidere poate fi văzut pe site-ul Televiziunii Române și pe pagina de facebook Rețeaua de Idoli, administrată de realizatoarea TV Irina Păcurariu. 

Pentru Jurnal de Emigrant

 

Nu ne va ucide pandemia, ci mizeria morală

Nu vom fi uciși de coronavirus. Ci de corupție, de ignoranță, de prostie, de nonșalanța cu care minimalizăm totul, de viteza cu care punem preșul peste gunoiul din viețile noastre. Ne va ucide hăhăiala generalizată. Ne va doborî inconștiența cu care tratăm realitatea din jurul nostru. Faptul că suntem o specie din ce în ce mai superficială, mai leneșă în gândire, lentă în a raționa și a asimila informația, ne va pune în genunchi.

Periodic, revin în discuție subiecte de care ne lovim de zeci de ani. Și tot periodic mi se ridică pielea de pe mine, simt un amestec de groază și de silă. Văd reacții infantile, grotești, jumătăți de măsură, „ba pe-a mă-tii”, cititul în diagonală este la ordinea zilei, sfaturile docte din fundul canapelei sunt aruncate pe piață cu o viteză înspăimântătoare. 

Vorbim din nou despre sistemul de sănătate din România. Cazuri de „dezertare” la ordinea zilei. Cu această ocazie se creează din nou confuzie. Nu pentru că se scrie, ci pentru că de cele mai multe ori se înțelege prost ceea ce se citește. Pentru că, de foarte multe ori, creierul nu se mai conectează la tastatură atunci când se concep anumite comentarii. Și voi supăra din nou mironosițele, se vor agita din nou „avocații” de ocazie și cei care fac zid în mod automat în jurul oricărui subiect delicat.

Cadrele sanitare care își fac datoria în aceste zile reprezintă o imensă majoritate, asta îmi place să cred și nu vreau să-mi schimb această convingere. Sunt oameni care nu mai merg pe-acasă, care s-au înfășurat în pungi de plastic pentru că demența administrației este imensă și nu au măsuri de protecție eficiente, medici și asistente care nu au timp să mănânce un iaurt și să muște dintr-un nenorocit de covrig. Acești oameni sunt demni de tot respectul și în orice moment vor fi îmbrățișați și li se va recunoaște efortul. 

Opinia publică este alarmată și extrem de furioasă. Pentru că unii au ales în aceste zile să-și pună palma pe fund și să plece. Cer concedii medicale în zone în care nu s-au semnalat cazuri de contaminare, vor să iasă la pensie, refuză să muncească pentru că nu au condiții… Motive se găsesc întotdeauna. 

Așa este, nu sunt condiții. Pentru că politica este mizerabilă, pentru că nivelul corupției de la noi este imens, incomparabil cu cel din alte țări, pentru că numirile și angajările se fac încă pe criterii îndoielnice, „dinozaurii” fac legea prin instituții, traficul de influență putrezește orice tip de relație bazată pe meritocrație. Se fură materiale, dezinfectanți, se devalizează frenetic totul. 

Nu pot să-i judec pe cei care vor să plece. Nu este rolul meu. Eu pot doar să constat realitatea și am ocazia să-mi exprim un punct de vedere prin aceste rânduri. Vor judeca pacienții lăsați singuri prin saloane și familiile lor. Poate că și magistrații se vor ocupa de aceste cazuri după ce va trece pandemia, sper să fie așa. 

Sunt voci care spun „Dar nu au condiții, nu se pot expune prostește în fața virusului.” și „Alte țări au asigurat măsuri de protecție cadrelor sanitare.” – da, au dreptate. Dar se știe de 30 de ani că sistemul este șubred, că nu sunt condiții. Nu a văzut nimeni în stradă, la proteste, cadrele medicale din România. Doar grupuri răzlețe, voci pierdute pe ici-colo atunci când situațiile devin dramatice. Cu trei oameni care protestează – în timp ce alte sute dintr-un spital tac – nu se va rezolva niciodată nimic. Și alte țări au fost prinse pe picior greșit. Și în Spania s-au înfășurat medicii în pungi de gunoi la începutul crizei pentru că nu aveau material suficient de protecție. Au murit dintre ei. Prima asistentă a decedat acum două săptămâni în Bilbao. Dar nu s-a cerut nimeni la pensie, nu ridică nimeni mâinile a neputință. Din contră, mii de voluntari vin la muncă din fotoliul comod de pensionar. Pentru că este altă mentalitate. Aici se intră în sistem pentru că se dorește o profesie, nu se aleargă după plic. Cadrele sanitare din Spania se află în vârful topului la capitolul „încrederea populației”. 

Știu, doare foarte tare ceea ce scriu. Și nu generalizez. Dar să nu mai ascundem după degete. Vreau să văd cum ies zecile de mii de medici și de asistente pe scările spitalelor la proteste. Nu când vine valul pandemiei peste oameni. Ci înainte și după. În fiecare zi, dacă se poate. Să protesteze și să blocheze sistemul pe timp „de pace”. O breaslă unită poate să curețe jegul moral din interior și poate să arunce guverne întregi pe fereastră. Dar la noi este preferată atmosfera călduță, acel „merge și-așa”, se funcționează în continuare pe burtă. Pentru că suntem cu toții complici la punerea pe chituci a sănătății publice: cadre medicale, pacienți, politicieni, jurnaliști… Toți, absolut toți avem partea noastră de vină. 

Scriam că-mi este silă și groază. Da, pentru că nu văd soluția. Nenorocirea asta va trece mai devreme sau mai târziu, dar prevăd că lucrurile se vor așeza în matca lor. Ne agităm un pic acum, aruncăm cu scuipat peste tot, ne porcăim în dreapta și-n stânga, dar vom continua să băgăm plicul în buzunar și unii vor continua să-l accepte. Alții zic că niciun sistem nu e perfect. Au dreptate. 

Eu îmi voi permite să adaug altceva: mizeria morală nu este peste tot la fel. Și cred că e timpul să recunoaștem asta și să facem ceva în acest sens.

Pentru Jurnal de EmigrantPreluat de Newsweek România și Republica.

 

„Nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Astăzi se vor supăra cititorii obișnuiți cu zgomotul mediatic. Și nu cred că este un lucru rău, dimpotrivă: din reacții diverse se naște curiozitatea, din reacții diverse iese la suprafață cunoașterea. Azi nu vom vorbi direct despre moarte, despre miile de decese din Spania, nici despre politică și neajunsurile sale. Voi propune altceva, o abordare mai lină. O picătură de cultură, chiar dacă știm cu toții că se digeră greu. Românii nu citesc, nu consumă carte, așa cum bine se știe că suntem la coada multor clasamente europene și mondiale. Nu trebuie să ne fie rușine, este nevoie doar de conștientizare și de o restabilire a priorităților. Dar să revenim:

Alina Popescu este scriitoare. Locuiește în Valladolid. Acolo s-a „împământenit”, are o familie, o casă, o masă în jurul căreia se strâng cei dragi, o cutie cu globuri pe care o scoate din cămară atunci când vine iarna și pomul se împodobește. Am rugat-o să-mi descrie situația pe care o traversăm în această perioadă. Nu am nevoie de cifre, sunt pe toate televiziunile.

Am vrut să aduc stiloul unui scriitor și să-l pun la treabă. Avem nevoie și de asta câteodată, nu doar de săgeți otrăvitoare pe care să ni le înfigem reciproc în vene. Îmi place să cred că această platformă nu este doar un spațiu în care au loc doar etalări de cifre seci, ci pot conviețui și multe alte forme de exprimare.

Alina Popescu – despre izolare, teamă, dans, orez cu lapte și coronavirus:

„Între două lumi” – Așa s-ar numi în română cartea pe care am scris-o și publicat-o acum câțiva ani în limba spaniolă: „Un pie entre dos mundos”. Mi s-a părut potrivit să încep așa, pentru că mă simt exact ca titlul ăsta de când mi-am pus rădăcinile și visele în geamantan și-am plecat în lumea largă – aveam douăștrei de ani și un chef nebun de a-mi făuri viața -, și așa mă simt și acum, în zilele astea atât de… nefirești pentru omenire. În zilele astea pe care pun pariu că nimeni n-a crezut că le va trăi.

Azi e joi, a treisprezecea zi de stare de alarmă și de stat în casă. Treisprezece zile în care eu am ieșit de trei ori afară, să duc gunoiul la tomberoanele aflate la câțiva metri de casă… Familia mea e formată din patru persoane: mamă, tată, fiu și fiică. Patru norocoși, știu. Patru norocoși cu litere mari. Lucrăm de-acasă, învățăm de-acasă, avem păpică, internet, apă și săpun și chiar și-un peticel de curticică pe care eu am românizat-o cu zambile, narcise, frezii și liliac, așa cum facem toți românii ăștia „trădători” de neam și țară. Raul tocmai a tuns iarba, iar eu mă topesc după mirosul de iarbă proaspăt cosită

Zona în care locuim – într-o mică localitate lipită de Valladolid, în întinsa Castilie, cea soră cu Leonul -, este mai… periferică. Priveliștile cu câmpii înverzite sau uscate, după caz și anotimp, de care ne-am bucurat atâta atunci când ne-am mutat aici acum trei ani, ne împiedică să vedem o realitate pe care nici măcar la televizor nu vreau să o văd. Noroc cu Mara, care are aproape trei ani, și televizorul merge – atunci când merge – doar pe desene animate. Ba ieri s-a mai uitat și frati-su un pic, c-au început spaniolii să dea lecții pentru școlari la teveu, iar Andrés, care știe pe de rost toate steagurile din lume, din cauză de… pasiune nebună pentru fotbal, a nimerit exact la ora de geografie.

I-am zis și lu’ mama să nu se mai uite chiar la toate știrile. Mama și tata sunt încă tineri. Mă rog, ei nu sunt de aceeași părere. Au 65 și 67 de ani, iar aici, în Spania, țara în care locuiesc de aproape douăzeci de ani, nimeni nu se consideră în vârstă pînă pe la vreo optzeci, așa… Ceea ce mie mi se pare minunat. Dar ei stau în România. De câteva săptămâni sunt îngrozită de faptul că poate ajunge virusul la țară, la țara mea de pe Vlașca unde-mi încarc bateriile de două ori pe an. Dacă aș fi știut, poate că și eu aș fi încercat să ajung la ei. Și aș fi fost băgată în aceeași oală cu toți căpșunarii, că doar căpșunari și căpșunărese suntem cu toții și toatele, fie că stăm în Spania, Italia sau eu mai știu unde. Voi ați venit cu virușii, ce căutați aici, până acum Românica vă puțea și acum vreți în Românica, stați în străinătatea voastră, și-un lung și trist etcetera. Nu sunt polemicoasă de felul meu, dar mă consider empatică, așa ca încerc să mă pun și-n locul unuia, și-ntr-al altuia. Chestia asta cu empatia simplifică mult lucrurile.

Încerc să alung gândul că dacă părinții mei vor avea nevoie de mine, eu nu voi putea ajunge la ei… și mi se pare oribil, de un milion de ori oribil, și cred că în pielea mea sunt mulți români și mulți emigranți de orice nație. Dar, așa cum îmi spune prietena mea Irene, spanioloaică din Extremadura măritată cu un castilian: „Distanțele se egalează în situația de față, draga mea! Nici eu n-aș putea merge la ai mei dacă s-ar întampla ceva”. Răul multora, consolarea proștilor, spune proverbul spaniol.

Abia-abia am convins-o pe mama acum o săptămână și ceva să stea acasă. Degeaba, vecinii și rudele încă îi vizitau. Acum nu se mai vizitează nimeni. Cei care râdeau și nu credeau, acum stau acasă speriați. Așa cum s-a întâmplat și în Spania. Și în Italia. Măcar de-ar sta acasă cât mai mulți. Să treacă nebunia asta mai repede.

Cât mi-ar fi plăcut să-i fi adus aici acum câteva săptămâni, ce fericită aș fi fost să-i am aici! Pentru că noi, cei patru membri ai familiei, închiși în casă de treisprezece zile, ducem cu bine acest soi de… arest la domiciliu. Viața asta e șugubeață tare când vrea… Până acum două săptămâni ne smiorcăiam cu toții că alergăm prea mult, că nu avem timp, ne umpleam feisbucurile duminică seara cu vai, mâine e luni și ce nașpa că e luni, iar joia cu hai că mâine e vineri, minunat, mai răbdați un pic, oameni buni. Uite că acum nu mai avem nici luni, nici vineri, nici duminică. E greu să vezi lucruri bune cu coronavirusul ăsta netrebnic. Dar n-avem încotro. Musai să le vedem. Astfel nu ni se duce neam nodul din gât, cu care și eu mă lupt de câteva zile, și nici presiunea constantă din capul pieptului, și nici lacrimile pe care nu știu cum să le șterg mai repede ca sa nu mă vadă Mara, căreia oricum îi spun ca mă doare capul, pentru că ea știe că nu ne lasă poliția să ieșim din casă și nici nu pune mai multe întrebări. Câteodată un copil de trei ani pricepe mai multe decât un om mare…

Într-o seară am facut pâinici în tigaie. Evident că ale mamei ies de un catralion de ori mai bune, și, chiar și cu ea la telefon, pe apel video – c-așa fac atunci când vreau să-mi asigur succesul rețetei -, ale mele tot nu ies la fel. N-a contat, le-am mâncat în timp record toți patru, cu mujdeiul pe care Raul, cu toată sămânța lui de Cid Campeador, a învățat să-l facă de minune.

În altă seară am făcut orez cu lapte. Și m-am bucurat atunci când aia mică a doua zi l-a vrut cald. Spaniolii îl mănâncă rece, dar ea e și bucățică de româncă doar, și îi curge românismul prin vene, se vede și atunci când mă pune seara să-i citesc „en rumano”, adică pe românește, povestea de nani-nani, și atunci când acum trei zile a pronunțat „cotoroanță” cu o claritate care mi-a umezit ochii, și când pune mâinile în șold ca să jucăm o horă. Pentru că… da, în ziua a patra – sau a cincea? – de stat în casă, noi amândouă am început și ora zilnică de dans. Ne încălzim c-un dans din buric – ni s-au împrăștiat toate zorzonelele de la niște fuste de araboaică pe care le recuperasem din pod, și am tot adunat biluță cu biluță ca să nu ne prindă tati, că abia dăduse cu aspiratorul -, apoi continuăm cu ansamblul Murgulețu de la noi din sat, niște copii și adolescenți minunați pe care Gigel îi învață hora dreaptă, și sârba, și țigăneasca, și Călușul… Și, dacă mami mai are suflare (măcar de-ar mai slăbi și ea), mai (ne facem că) facem și ceva irlandeze, că tot un fel de aerobic intensiv sunt și astea. Dans să fie. Ocupație să fie. Ocupație de criză cu coronavirus să fie.

Cât despre frățiorul adolescent, face mai mult sport decât teme, e-adevărat; și… trăiasca wifi-ul! Ia gândiți-vă cum ar fi daca n-am avea wifi! Atunci chiar ar fi criza crizelor… Niste norocoși, cum vă spuneam.

Probabil că așa aș începe „jurnalul de pandemie”. Asa l-aș și termina. Nu cu nodul în gât și nici cu teama în suflet, ci cu speranța în viitor, cu gândul la… va fi bine. Va fi greu, dar va fi bine. Trebuie să fie bine, dragi români din lumea largă și dragi români din România, dragi români care vă simțiți, ca și mine, între două lumi. Să fiți curajoși și, mai ales, să fiți buni și generoși! Pentru că nu toată lumea are păpică, internet, apă și săpun.”

Pentru Jurnal de Emigrant